DEMONISM
O racla mare-i lumea. Stele-s cuie
Batute-n ea si soarele-i fereasta
La temnita vietii. Prin el trece
Lumina franta numai dintr-o lume,
Unde in loc de aer e un aur,
Topit si transparent, mirositor
Si cald. Campii albastre se intind,
A cerurilor campuri potolind
Vanata lor dulceata sub suflarea
Acelui aer aurit.
Acolo sta la masa lunga, alba,
Batranul zeu cu barba de ninsoare
Si din pahare nalte bea aurora
Cu spume de nori albi. Si ingeri dulci
In haine de argint, frunti ca ninsoarea,
Cu ochi albastri cari lin lucesc
Si-ntunecat in lumea cea solara,
Cu sanuri dulci, ca marmura de netezi,
Ii mangai? barba lunga,-si razim? capul
De umerii batrani cuprinsi de plete.
Si colturoasa-i rosie corona
De fulger impietrit, luceste-n aer
Salbatec. Iar un inger… cel mai bland,
Ingenuncheat l-a lui picioare canta
Pe arfa sa si aerul roseste
De voluptatea cantecului sau…
Nu credeti cum ca luna-i luna. Este
Fereasta carei ziua-i zicem soare.
Cand ingeri canta de asupra raclei
In lumea cerurilor - ele-albesc
Si nu mai patrund raze aurite
Prin vechi oblon - ci raze de argint
Si pe pamant ajung tandari duioase
Din cantecul frumos - dar numai tandari…
Ici in sicriu, sub cel capac albastru
Si tintuit si ferecat cu stele,
Noi viermuim in mase in cadavrul
Cel negru de vechime si uscat
Al vechiului pamant care ne naste -
Certandu-ne-ntre noi, fiinti ciudate,
Gretoase in desertaciunea lor.
Este un ce maret in firea noastra,
Dar acel ceva nu din noi rasare.
O mostenim de la Titanul mort,
De la pamant, in care ne nutrim.
In moartea lui e ceva sfant si mare,
E o gandire-adanca si-ndrazneata
Pentru ce el fu condamnat la moarte.
Viata noastra e o ironie,
Minciuna-i radacina ei. Dorinta
De-a fi si de-a-avea singur tot ce este
Principiul e de inflorirea ei.
In van pamantul mort ne-nspira cateodata
Din santul suc al stinsei sale viete
Gandiri de-o nobila, nalta rascoala:
Intoarcerea la fire si dreptate.
Noi nu-l pricepem… o-ncercam adese
Dar n-o putem. Facuti suntem
Dupa asemanarea-acelui mare
Puternic egoist, carele singur
Imbracat in marirea-i solitara
Ridica-n cer innourata-i frunte.
In van voim a reintra-n natura,
In van voim a scutura din suflet
Dorinta de marire si putere,
Dorinta de a fi ca el in lume:
Unici. Si aceasta dorinta,
Temei la state, natiuni, si cauza
Razboaielor cumplite, care sunt
Pasii istoriei, acest e… raul.
Sa nu ne inselam. Impulsul prim
La orice gand, la orisice vointa,
La orice fapta-i raul. Insa
Atuncea cand ne nastem, rasariti
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni - pana suntem copii.
O binefacere ne da pamantul,
Nepretuita-n duiosia ei,
El ne permite ca sa ne intoarcem
Dup-o viata vana, zgomotoasa,
In sanul lui - in sanul lui si-al pacii.
El ne-a si pus, batran-duiosul tata,
Adanc in suflet o dorinta dulce,
Si de-ntrebam aceast-enigma scumpa
Ce insemneaza si daca voim
A o pricepe, ea raspunde: pace.
Da! pace cautam fara s-o stim.
Ce n-o luam de la-nceput? De ce
O cautam in lupta? Caci in lupte
Nu e decat victorie pe de o parte,
Cadere pe de alta - nedreptate. Si din viata noastra,-ntemeiata Pe rau, si pe nedrept si pe minciuna
Si din stiinta mortii, -a renturnarii
In corpul mort, din care am iesit,
Se naste vesnica nefericire.
Suntem copii - etern nefericiti.
Dar in zadar, caci suntem dupa chipul
Si-asamanarea lui. Noi suntem rai
Fara de-a-avea puterea lui. Rai putem fi
Mai ca si el - dara din neputinta
Se naste ironia vietii noastre.
In van Titanul mort ce ne-a nascut
Binele ni-l voieste; in zadar
Cearca-a vorbi cu noi in cugetari
Stralucitoare, varii,-mbalsamate,
In flori, in rauri, in glasul naturii
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
In van. Viata, sufletul, ratiunea
- Scanteia care o numim divina -
Ne face a ne insala asupra firii
Si-a n-o-ntelege…
O, Demon, Demon! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adancurile tale
Contra naltimilor ceresti;
El a fost rau si fiindca raul
Puterea are de-a invinge…-nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai cazut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:
El e monarc si nu vrea a cunoaste
Decat vointa-si proprie si-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, Demon,
Ca in dreptate e putere. - Nu,
Dreptatea nu-i nimic far? de putere.
Catat-ai aliati intre Titanii
Ce brazdau caosu-n a lor rascoala,
Ai inzestrat pamantul cu gandiri,
L-ai inarmat cu argumente mari
Contra lui Ormuz.
Si el ca tine a devenit rebel,
Se zvarcoli spre ceruri spre-a le sparge,
Miscand aripile-i de munti de piatra,
Puterea sa cumplita - contra Lui.
Dar detunat el recazu in caos -
Cadavru viu, l-invali intr-o racla
Albastra.
Titan batran, cu aspru par de codri,
Plange in veci pe cretii fetii sale
Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;
Uscat… stors de dureri este adancu-i -
Si de dureri a devenit granit.
A lui gandiri incremenira reci
In fruntea sa de stanci si devenira:
Rozele dulci, rubine; foile,
Smaralde, iara crinii,
Diamante. Sangele sau
Se prefacu in aur, iara muschii
Se prefacura in argint si fier.
Din carnea-i putrezita, din noroi
S-au nascut viermii negrului cadavru:
Oamenii.
Spre a-l batjocori pana si-n moarte
Ne-am nascut noi, dupa ordin divin,
Facuti ca sa-si petreaca Dumnezeul
Batran cu comica-ne neputinta,
Sa rada-n tunet de desertaciunea
Viermilor cruzi, ce s-asaman cu el,
Sa poata zice-n crunta ironie:
Pamant rebel, iata copiii tai!
