La o artistă (Credeam ieri că steaua-ți...)

I

Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger

Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur

Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur

Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri,

Credeam că ești chipul ce palida stelă

Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,

Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,

Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,

Ș-aduce aminte că-n cerul deschis

Văzut-a un geniu cântând Reveria,

Pe-o arpă de aur, c-un __Ave Maria__

Și-n tine revede sublimul său vis.

II

Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin,

Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,

Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag,

Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag:

Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,

Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.

Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc

Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin

Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus

Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.