23.06.1990 (1)
23 iunie 1990
Săptămâna Actualităţii româneşti.
Variațiuni și documente sonore în jurul mineriadei de la 13-15 iunie.
Sumarul emisiunii de astăzi: Un comentariu de Mircea Iorgulescu;„Demascarea vine pe bandă de magnetofon” - Emil Hurezeanu vă prezintă cele mai arzătoare momente din conversaţiile lui Mihai Chiţac, fost ministru de interne acum, cu oamenii săi din Piaţa Universităţii în ziua de 13 iunie.
Neculai Constantin Munteanu: La microfon Nicolae Constantin Munteanu, mereu al Dumneavoastră Nicolae Constantin Munteanu, care ani de zile v-a urat şi şi-a dorit să auzim numai de bine. Şi iată că după însufleţirea şi după speranţele din decembrie, atât de repede risipite, ce trăim, ce vedem şi ce auzim nu-i de bine şi nu-i a buneă. E şi greu să fie altfel, cu un partid, care nu-i partid. E Front, dar care se comportă la fel de mizer ca şi Partidul comunist din care a ieşit şi pe care l-a moştenit. Şi care, în ciuda faptului că propovăduieşte democraţia, libertatea presei, pluralismul şi respectul faţă de pluralism, slobozeşte minerii asupra liderilor şi sediilor acelor partide din opoziţie, care nu sunt de acord cu politica şi metodele Frontului, asupra ziarelor şi ziariştilor, care îndrăznesc să critice Frontul şi metodele Frontului.
Minerii, deveniţi garda pretoriană a Frontului şi chemaţi să scoată castanele din foc, pentru că şi Guvernul şi Frontul nu sunt în stare să guverneze, să dialogheze, să domine situaţia şi să liniştească spiritele. Minerii, deci, sunt deja numiţi „secumineritatea”. Tocmai ei, care au avut atâta de suferit din cauza Securităţii, după greva lor din 1977. Mulţi observatori, dar şi cunoscători ai minerilor, cred, că de fapt, cei care îi ajută pe mineri şi îi aţâţă împotriva altor categorii ale populaţiei, în special a studenţilor şi intelectualilor, sunt de fapt securiştii, plantaţi în Valea Jiului, introduşi în mine tocmai pentru a-i supraveghea pe mineri după greva din 1977.
Istvan Hossu, minerul care a adus în Occident cele mai complete date despre greva din 1977, refuză să vadă ortaci ai săi în cei care în 1990 fac ordine în Bucureşti cu bâta şi cu ranga, dedându-se la fel de fel fărădelegi. Oricum, minerii care au fost în Bucureşti şi cu care am ratat de puţin întâlnirea, n-au acţionat singuri. Nu doar că au fost chemaţi şi că au fost trimişi să ocupe ei Piaţa Universităţii, însă ei, minerii, au fost pilotaţi, conduşi unde trebuie şi de cine trebuie, cadre de nădejde, to'arăşi, care cunoşteau topografia oraşului şi toate locurile, care trebuiau vizitate.
Şi pentru că provin din acelaşi partid, specializat în prostii, gafe, enormităţi, minciuni şi propogandă imbecilă, e vorba de Partidul Comunist Român, şi Ion Iliescu, şi Petre Roman s-au întrecut în a face prostii şi gafe, în a spune ba enormităţi, ba minciuni. S-a spus, că minerii chemaţi, n-au fost chemaţi. Au venit ei, pentru că aşa li s-a năzărit lor. Însă chiar din declaraţiile date de mineri ziarelor FSN-iste, care i-au salutat ca pe armata sovietică eliberatoare, a reieşit că au fost chemaţi. De altfel, în seara zilei de 13 iunie, în jurul orei 21.00-21.30, aceeaşi persoană, care din balconul clădirii Guvernului din Piaţa Victoriei, invita oamenii care veniseră să apere Guvernul, să-şi pună o banderolă albă pe braţ, ca să se recunoască între ei, aceeaşi persoană zic, anunţa plecarea minerilor din Valea Jiului spre Bucureşti.
Cât despre explicarea cauzelor, care au dus la chemarea minerilor, deci explicarea evenimentelor din ziua de 13 iunie, aceasta a variat în funcţie de moment, de vorbitor, de intensitatea reacţiilor internaţionale – fie că a fost vorba de guverne, fie că a fost vorba de presă. Cu aceeaşi nonşalanţă s-a trecut de la „rebeliune legionară”, sau „de tip legionar”, la „fascism”, la „cercul de dreapta”, la „cercuri extremiste”, la „anumite cercuri care vor să destabilizeze”, la „gazetari iresponsabili”, la „bişniţari”, la „proxeneţi”, etc, etc. Ultima explicaţie, tot Petrică Roman ne-o dă: „elemente ale fostei Securităţi s-au aflat în spatele acestei acţiuni, în scopul destabilizării regimului politic şi pentru a juca din nou un rol important în Guvern.”
Evident, e vorba de Securitatea cea rea, de partea cea rea, pusă pe liber după revoluţie, şi nu de Securitatea cea bună, încadrată azi în poliţie, în armată, şi în Serviciul de Informaţii Român, care a fost pe străzi şi a jucat un rol important în ziua de 13 iunie în aţâţarea spiritelor şi chiar în aţâţarea unor incendii la propriu, exact în măsura, în care mai apoi trebuia justificată chemarea minerilor şi represiunea.
Cât despre urmările trecerii prin Bucureşti a minerilor, încadraţi de foşti şi actuali securişti, ce să mai vorbim? Ei au legitimat şi au molestat lumea pe stradă, au snopit în bătae studenţii, pe care i-au găsit în Universitate şi în Institutul de Arhitectură, după care, cu degetul în gură a nedumerire, Petre Roman se întreabă angelic: „Cine i-a determinat pe mineri să facă aceasta?” Cum cine? Dacă nu cei care i-au chemat şi i-au trimis să ocupe ei Piaţa Universităţii, atunci numai alcoolul sau Duhul Sfânt putea să-i mai îndemne la distrugeri şi la vandalism. Însă cu două zile mai inainte acelaşi P. Roman susţine că tocmai faptul, că în Institutul de Arhitectură s-au găsit obiecte aparţinând minerilor este dovada că nu ei au vandalizat acest institut de învăţământ superior. Logică de Sherlock Haloimăs.
Cu alte cuvinte, minerii sunt nişte îngeri pătaţi de răuvoitori, ei venind la Bucureşti doar ca să are terenul din faţa Teatrului Naţional şi, eventual, să mângâie copiii pe creştet. Copiii mai cretini, pentru că cei în toate minţile ştiu, că minerii au devenit un fel de bau-bau regimului. Cât despre vinovaţi, aflaţi Dumneavoastră, că au şi fost aflaţi – e vorba de unul singur. E vorba de Gheorghe Codruţ, 17 ani, fără ocupaţie, din Lupeni. După cum ne anunţă Rompres, el, Gheorghe Codruţ, s-a strecurat printre minerii aduşi în Bucureşti şi el singur este cel, care a făcut praf şi pulbere sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Dacă în aceste zile aţi trecut pe acolo să ştiţi, că tot ce aţi văzut este opera unui singur om şi acela de 17 ani. Aşadar, vinovat un minor, nu un miner. Un exemplu de democraţie nu suedeză, ci originală, dâmboviţană, care se află şi în atenţia lui Mircea Iorgulescu.
Mircea Iorgulescu: Democraţia originală, pe care o anunţa cu surle şi cu trâmbiţe echipa instalata la putere în România, după înlăturarea lui Ceauşescu, a venit. Iat-o! Este democraţia bâtei. Dezvoltând creator şi în conformitate cu specificul naţional, reziduurile unui revoluţionarism deprins teoretic în cadrul învăţământului de partid, de care sunt, pare-se, îmbibaţi până la ultima fibră, noii conducători ai ţării n-au ezitat să strige: la bâte, cetăţeni! inaugurând, astfel, o nouă epocă în istoria României.
O epocă tot cacofonică, de parcă ne-ar urmări un greu blestem. Morţii, răniţii, bătuţii şi arestaţii din zilele 13, 14 şi 15 iunie au săpat o prăpastie nu numai între popor şi putere. Ci în primul rând între două părţi ale poporului. Dacă Nicolae Ceauşescu a fost acuzat de genocid, urmaşii lui la conducerea ţării pot pot fi acuzaţi în toată liniştea de fratricid la scară naţională. Reprimarea prin violenţă a unor revolte populare, chiar în condiţiile, când această revoltă a fost povocată de măsuri deloc sau prea puţin gândite, nu este, din păcate, o situaţie cu totul neobişnuită în lumea contemporană.
Dar acţiunea de reprimare, oricât ar fi ea de brutală, ţine exclusiv de competenţa instituţiilor de ordine ale statului, nu poate fi dusă de forţe parainstituţionale. Cine apelează la forţe parainstituţionale procedează în realitate la o lovitură de stat. Este ceea ce s-a petrecut în România în zilele de 13, 14 şi 15 iunie, când n-a fost înnăbuşită o revoltă, ci s-a dat o lovitură de stat. Împrejurarea că autorii ei se aflau de fapt la conducerea statului nu schimbă câtuşi de puţin semnificaţia acestor evenimente. Dimpotrivă. Fiindcă s-a profitat de o foarte ciudată manifestaţie violentă şi s-a profitat pentru a se pune capăt pospaiului de democraţie, mai mult smulsă decât instituită după decembrie 1989.
În liniile sale esenţiale, scenariul de acum îl repetă pe cel de atunci cu o precizie aproape halucinantă. Şi atunci s-a profitat de o revoltă populară, de una adevărată, nu de o înscenare, pentru ca pe muţeşte, la adăpostul ei, să se dea o lovitură de stat. Pentru că oferea un pretext şi totodată un alibi, revolta din decembrie n-a fost, însă, reprimată, dar a fost, cu o bună ştiinţă a diversiunii, deturnată şi indiguită, ca un torent împins pe un făgaş făcut să-i potolească revărsarea tumultoasă şi neconvenabilă.
Subapreciindu-i energiile, cu specificul dispreţ al activistului pentru poporul, a cărui avangardă se consideră a fi, noua echipă a avut surpriza neplăcută de a constata, că pentru cei ieşiţi în stradă între 16 şi 22 decembrie, revoluţia în care aceştea crezuseră nu se încheiase odată cu schimbarea de echipă. După câteva convulsii, a fost totuşi acceptată cu ipocrizie posibilitatea existenţei unei opoziţii, dar obiectivul prioritar al celor, care se instalaseră la putere, a devenit zdrobirea acesteia. Termenul „zdrobire” fiind, de altfel, întrebuinţat de actualul şef al statului cu o uriaşă satisfacţie la numai trei zile după alegerei, la prima lui conferinţă de presă, după anunţarea rezultatelor preliminare.
Că formula „zdrobirea adversarului” şi obsesia pe care aceasta o exprimă provin din zestrea terminologică a lui Lenin nu încape nici o îndoială. Realităţii româneşti de după decembrie 1989 i-au fost aplicate punct cu punct şabloanele şi procedeele inventariate în orice istorie a bolşevismului. Că este o frapantă ipocrizie, dacă nu o incontestabilă dovadă de cinism, tipicul cinism de partid, să vorbeşti în acelaşi timp şi de „zdrobirea adversarului” şi de nevoia unei coaliţii cu cei pe care vrei să-i „zdrobeşti” iarăşi nu încape în vreo îndoială. Şi iata, adversarul a fost zdrobit. Sediile opoziţiei şi ale ziarelor independente devastate, Universitatea şi Institutul de Arhitectură devastate şi ele, studenţii bătuţi, terorizaţi şi umiliţi, cum nici pe vremea lui Ceauşescu nu s-a întâmplat.
Şi nu de forţele de ordine, a căror intervenţie putea fi la rigoare explicabilă, ci de forţe parainstituţionale, chemate şi asmuţite chiar de şeful statului, care, în loc să apere legea şi să vegheze la aplicarea ei chiar cu mijloace dure, s-a folosit de cel dintâi prilej pentru a întrona ilegalitatea. Întrucât a fost oare mai legală volenta acţiune a minerilor, decât violenta acţiune a manifestanţilor din seara zilei de marţi? Să lăsăm de o parte indiciile, care îi dau aspectul unei provocări. S-o considerăm autentică.
Diferenţa dintre cele două explozii de violenţă este una ca de la cer la pământ. În vreme ce manifestanţii, să zicem încă o dată că nu erau altceva, şi-au asumat riscurile unei acţiuni împotriva puterii constituite, inclusiv riscul unei represiuni sângeroase, care în mod bizar nu s-a produs, minerii aduşi cu trenuri speciale au fost binecuvântaţi şi încurajaţi de puterea constituită, care s-a folosit de ei cu un cinism ce va fi, poate, întrebuinţat mîine chiar împotriva lor.
Una dintre obişnuitele reguli ale acestui tip de comportament politic este descotorosirea fără scrupule de cei utilizaţi ca forţă oarbă. Dacă astăzi minerii au fost puşi în ruşinoasa situaţie de a fi ajutoarele de nădejde ale Securităţii, nu va trece, probabil, prea multă vreme, până când vor avea şi ei de a face cu cei pe care i-au înlocuit cu atâta succes.
Pentru că nu cu bâta se poate ieşi din criza economic. Şi nu cu bâta se va ajunge la democraţie în România. Tensiunile sociale şi nemulţumirile inerente falimentului economic nu au cum să fie evitate. Şi creşterea lor este mai mult decât foarte previzibilă. Inflaţia, mizeria, şomajul nu-i vor ocoli nici pe mineri. Şi se pune întrebarea: pe cine va aduce conducerea statului împotriva lor, când vor fi puşi în situaţia de a protesta? Privilegiile care li s-au asigurat acum din raţiuni tactice, se vor dovedi, nu este greu de anticipat, precare. Iar luxul de a-i plăti cu sume exorbitante în raport cu venitul majorităţii populaţiei, nu va face decât să accelereze destabilizarea economiei naţionale. Pentru că nu din raţiuni economice li s-au asigurat minerilor condiţii, pe care alţi muncitori nici nu le pot visa, ci din raţiuni politice, pe cât de precise, pe atât de primejdioase. Chiar şi pentru putere. Fiindcă, într-un anumit fel, puterea devine prizonierul incontrolabilei forţe, pe care a dezlănţuit-o cu o inconştienţă strigătoare la cer.
