Femeia?... măr de ceartă

Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă,

Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu ești în minte-i și astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buză

Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știe

Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie.

Comediantă veche ca lumea comedie

Ea joacă azi juca-va de astăzi ani o mie,

Cu-aeeași mască mândră, netedă, mișcătoare

Și cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.

Și astă nerozie, cruzime întrupată,

În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată

Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura?

Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,

Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,

Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare,

Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâta

Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,

Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci

Sau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci,

Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi

Și redevii un Sizif sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generații

Sacrifici și mândrie, și minte, ș-aspirații.

O, moarte, dulce-amică sub mantia ta largă

Acoperi fericiții și magica ta vargă

Atinge câte-o frunte de om, ce te dorește:

Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,

Desprețuiește lumea, pe sine și-n sfârșit

Desprețuie gândirea că e desprețuit.

Privește astă viață ca pas spre mântuire,

Ocazie durerei, o lungă adormire

În inimi spăimântate un chin și o povară,

Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.

A vieții comedie mișcată e de aur

Când scena astei viețe e-al mântuirei faur.

Ironică e ziua ce vesel te privește

Pe când în fire-o ființă pe alta prigonește,

Ironică-i mișcarea a florilor în vânt

Când sug cu rădăcina viața din pământ;

Ironic e pământul visternic de viețe

Când sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe,

Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,

Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.

O luptă e viața și toată firea-i luptă,

Milioane de ființe cu ziua întreruptă

Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,

Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.

În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt:

Plodirea este rodul femeii pe pământ.

Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,

Dorința de plodire o samănă în tine.

Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna?

De-ți face-o, de nu-ți face-o... tot una e, tot una.

De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul

Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul

Vieței viitoare... și fie-un par de gard,

Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! nu aceea ce-omori spre-a naște iară.

Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară

Ci moartea cea eternă în care toate-s una,

În care tot s-afundă, și soarele și luna,

Tu, care ești enigma obscurei conștiinți,

Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,

Tu, stingere! Tu, haos tu, lipsă de viață,

Tu, ce pân- și la geniu spui numai ce-i în cărți;

O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,

Îngheți nervul vieții din fugătoarea vreme,

Când alții cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,

Istorie e viața ce scrisă e pe apă ;

Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,

Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric

Al lumei sclipitoare pe tine, gând de noapte,

Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.

Nimic nu e în șoapta-i știi tu ce ea șoptește?

Ea nu mă vrea pe mine pe tine te urăște

Când îmi zâmbește mie, ea-atunci s-a pus la pândă:

Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbândă,

Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta

Că tu ești inamicu-i și că eu sunt unealta.

Unealtă chinuită! unealtă de ocară,

Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,

Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul

Folos mi-aduce mie...