Când te-am văzut, Verena...

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi

Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,

Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt

Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug

Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;

Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi

Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:

Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,

La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,

De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.

Și pielea de deasupra și buzele le tai.

Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,

Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.

O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,

Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;

Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,

Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,

Și blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,

Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,

Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.

În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,

Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșert

De muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.

Ușor te biruiește poftirea frumuseții,

Ziceam și o privire din arcul cel cu gene

Te-nvață crud durerea ființei pământene

Și-n inimă îți bagă el viermele vieții.

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,

Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,

Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii

Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,

Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,

În porțile acestea mi-oi pune mâna strajă,

De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.