Jertfele împăcării

**I**

În negura pădurii castelul îngrădit

Cu șanțuri uriașe stă trist, mucigăit,

Și numai câteodată în jurul său revine

Mișcarea vieții calde, când paveze quirine

Răsar de după ziduri — de două ori pe an.

Atunci legionarii colosului roman

Ies grabnici ca furtuna și tari ca răzbunarea,

Dar nu le simți nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,

Se-mprăștie deodată și iar s-adună des

Și pier în crâng. Se joacă ? Dar iată-i! Dânșii ies

Mai mulți! Erau o sută și-acum ei sunt o mie,

Mai iuți și mai năvalnici, mai plini de vijelie.

S-amestecă, s-aruncă popor peste popor !

Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor

Zdrobite de pieptarul puternicelor zale ;

Ajung acum la piepturi, cu pumnii-și fac ei cale

Prin șiruri teutone : nici țipete de guri,

Nici tropot nu s-aude ! Vezi numai izbituri

De pumn, mișcare mută de braț și de secure.

Și-n muta zvârcolire, ei intră în pădure

Așa-ncleștați : și codrii iau flacără acum.

Și ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,

Iar brazii cad pe dânșii aprinși, se prăbușește

În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândește

La fugă — două neamuri aprinse de un gând :

Din doi protivnici unul să piară mai curând.

II

De mult, de când e Tibull prefect peste cohorți

E liniște. Stau moarte zăvoarele pe porți

Și nu mai sar oștenii desculți din așternuturi

Să piardă-n miezul nopții puternicele scuturi.

Păreau și teutonii de lupte-acum sătui,

Căci Aripert trimese de mult solia lui

La Tibull pentru pace. Și toate-au fost de bine ;

De-atunci traiesc frățește oștirile vecine.

III

—„Când stai în pragul casei, e soarele în prag !

Când treci visând prin noaptea pădurilor de fag,

Reverși lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna ;

Oh, cât ești de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna !

Când treci în zori pe colnic în albul tău veșmânt,

Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vânt,

Tu-n iernile vieței eș ti zi de primăvară !

Sălbatico ! Mă doare, când știu că ești barbară

lubești pădurea numai; cu ochii tăi frumoși

Tu vreai să-mbeți, copilă, bărbații-ntunecoși

Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimântă

Puternici ca mânia pe care ei o cântă

Cu glasuri răgușite, când pleacă la război!

De ce zâmbești ? Aruncă cununile de foi

Și pune diademă pe fruntea ta senină !

Ce-ți. pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină !

O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei,

Cu lume și lumină, cu roiuri de femei

Frumoase ; și-ntre ele ca draga mea nici una,

Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna !"

Ca un copil ce-ascultă povești cu sori apuși,

Așa-l ascultă fata cu ochii mari și duși.

Ea tremurä și-n ochii lui Tibull lung prive§te ;

Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice și rosește,

Ea simte că-i străină și neamul ei barbar !

Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar ;

El e roman, e nobil, deprins la vitejie !

Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu știe

Să-i spună ei cuvinte așa de dragi ca el.

În urmă ea zâmbește : — „Ah, nu, că e mișel

Un suflet când își uitä pe-ai säi! Și mă-nfioară

De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară !

O, lasă-mă !" și fuge prin desetul de fagi,

Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.

IV

În zori de zi străjerul vestește pe-un sträin.

E Aripert, e domnul pădurilor. — „Eu vin

Să te poftesc, romane, la zilele serbării !"

Noi mâine-aprindem focul sub jertfele-mpăcării !"

Și-a stat pe gânduri Tibull și n-a fost învoit !"

— „Te rog pentru Hiltruna. Ea singur-a dorit !"

Hiltruna cea frumoasä din codri ! Visätoarea !

— Așteaptă-mă Ariperte! Gătește-ți sărbătoarea !"

V

„Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea !

Și slab ce ești tu, Tibull, s-asculți de rugăciunea

Femeilor ! Barbarii au rele gânduri, cred !"

Dar nu-1 ascultă Tibull ; și-a doua zi purced

Din zori centurionii spre sihlele barbare,

Ei și-au ascuns cuțite sub albele pieptare

De za — puternici marturi ai apărării lor,

De-ar vrea să-i năvălească sălbaticul popor —

Și-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vro mișelie,

Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ție.

VI

Acolo fete blonde cu ochii de azur

Cântau sinistre cânturi de luptă, și-mprejur

Flăcăi înalți, sălbatici, jucau cu vuiet mare

Războinicele jocuri a ginților barbare.

Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied

Bărbați stau în șiruri, iar cupele cu mied

Oprite lung la gură trec vesele și-ntruna,

Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna,

Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei

Al neamului, paharul la zile mari să-l bei

Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă.

Tibull în fruntea mesei, și-ai săi pe lângă masă,

Cu Aripert, aleargă cu ochii însoțind

Mișcările de fulger a celor ce se prind

Mereu mai mulți la horă — sălbatic este jocul

Și tot mai mult Hiltruna cu mied hrănește focul.

VII

—„E cald aici, romane ; afara-i cer senin" —

Afară miedul curge mai vesel și mai plin

În cupele făcute din coarne-ncăpătoare

De bou ; aici sub codru, pe pajiștea cu soare,

Se prind la joc neveste : de ochii lor frumoși

De două ori se-mbată bărbații-ntunecoși

Ai codrilor. E vuiet, e chiot și strigare.

Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare.

VIII

Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ

Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt

Când trece prin frunzișul tomnatic al pădurii

Asemeni e suflării sălbatice a gurii

Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiți

Se apără și-atacă, de jocuri obosiți

Și beți de vin — mulțime de vulturi la o pradă

Puțină — se-ncleștează și zece cad grămadă

Pe-un singur om al Romei, se sfâșie mușcând

Cu dinții, se sugrumă, și-n sângele curgând

Șiroaie mari înoată zburați dintr-o izbire

Și ochi și dinți și creieri. —

La-ntâia lor pornire

Spre Tibull vin o sutä. Hiltruna vine drep

Spre ei și îl cuprinde puternic peste piept

Cu brațele-amândouă. — „lubite, nu te teme,

Te apără Hiltruna !" Și strâns de fată gerne

Puternicul, s-azvârle, căci e ținut pe loc

Și mâinile-i sunt prinse de fată. — „Ai noroc

Să mori la mine-n brațe ! Vezi, fruntea-mi e senină,

Ce-ți pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină ?"

El vrea să se desprindă și urlă, e turbat.

— „Ah, până când toporul nu-1 văd adânc intrat

În pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane !

Lovit se simte Tibull de multe buzdugane

Și sângele-i țâșnește din calde tăieturi:

Atunci cu nebunia supremei izbituri

Se scutură, de fată abia se mântuiește ;

El prinde pe Hiltruna de mijloc și-o izbește

De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit,

Și cade-apoi și dânsul de rane-acoperit,

Nedând măcar cu pumnul un semn de apărare,

Dar a putut să geamă din ultima suflare

Un semn știut de bucium.

IX

Și semnul a intrat

Prin codri ca un țipăt, și codrii s-au mișcat.

Atunci cu pas de vifor din negura pădurii

Năvalnic iese Quintus cu cele opt centurii

X

A fost o luptă scurtă ; tot pumnul un omor.

Dar gloatele barbare cu Aripert al lor

Primeau puteri întruna din gloate sositoare.

Atât de slabă-n număr, puterea oștitoare

A Romei în clipita dintâi a atacat,

Și ea mergea-nainte ; izbit-apoi a stat,

Pe loc strângându-și șirul. În urmă șovăiește,

Se apără, se-ndeasă, dar fierul o rărește,

Și-n zid, format din piepturi, puterea-și face porți,

Încet-încet, romanii, ducând pe-ai lor ce-i morți

La mijloc, intră-n codri și iau acum cărarea

Spre șanțuri. Și din urmă, din față răzbunarea

Barbarilor izbește pe cei puțini, mai des,

Mai tare. Și din codrii barbarilor când ies,

Se văd o mână mică romanii, plini de rane,

Se târâie pe șesul castelelor romane

Goniți mereu. O sută, optzeci au mai rămas

Și mai rămân dintr-înșii la fiecare pas

Pe câmpi oșteni de-ai Romei. Câmpia geme cruntă,

Ei se retrag întruna, și viforul înfruntă,

Și morți de jumătate, ciuntiți îngrozitor,

Ajung în faptul serii în sanțurile lor.