„Dispăruseră ca din senin organizatorii și activiștii” (1)
Neculai Constantin Munteanu: „În acele zile, Nicolae Ceaușescu a ținut și o conferință de presă. Internațională. Pe lângă faptul că, plin de tact și de omenie, a găsit de cuviință să vorbească mai întîi de fabrici și de vite, și abia după aceea și despre victimele omenești, prilejul a fost socotit nimerit pentru o mică demonstrație de ... independență. Unul din 600 de corespondenți străini aflați în acele zile la București a acceptat să vină la microfonul „Actualității românești” și să stea de vorbă cu Emil Hurezeanu despre toate câte le-a văzut și trăit atunci și despre acea conferință internațională de ... pomină. Numele acestui corespondent străin? Deocamdată o supriză.
Emil Hurezeanu: Îmi pare rău, Neculai Constantin Munteanu, supriza n-o să dureze prea mult, îmi pare bine, țin s-adaug, și țin să-l salut la această discuție pe corespondentul străin de care vorbeai. El nu este altcineva decât Mircea Carp, colegul nostru Mircea Carp, prezentatorul „Programului politic”, care în urmă cu zece ani era într-adevăr corespondent special la postul de radio Vocea Americii și fusese acreditat în România pentru a informa ascultătorii români despre cutremurul de la București prin intermediul postului de radio Vocea Americii. Îl rog deci pe Mircea Carp să-și amintească despre primele momente ale venirii sale în România, despre ce-a văzut, ce-a simțit, ce-a scris atunci.
Mircea Carp: Emil, am venit cu automobilul de la Belgrad, cun alt coleg de la Vocea Americii, deoarece voiam să vedem ce s-a întâmplat la Craiova, unde se spunea că după București și Ploiești avariile cutremurului au fost cele mai grave. Am reușit în zorii zilei de duminică să intrăm în Craiova, dar nu în centrul orașului, pentru că nu aveam încă acreditarea de la Agerpres. Organele de ordine publică au fost însă înțelegătoare și ne-au lăsat să vedem cartierele mărginașe. Nu am văzut case dărâmate, dar multe, foarte multe avariate, moloz pe stradă, acoperișuri prăbușite.
Emil Hurezeanu: Când ați ajuns la București? Era 5 martie, sau 6 martie?
Mircea Carp: Am ajuns la 6 martie la București, la 7 dimineața. Am intrat pe bulevardul Armata Poporului, și aici am văzut primele urmări ale cutremurului la București - blocul OD16 prăbușit în întregime. Am coborît pe la Cotroceni, am trecut pe lângă Facultatea de medicină, cu acoperișul prăbușit în interior, am urcat pe Știrbei Vodă până în Piața Palatului. Pe stânga am văzut blocul Mica, adăpostind fosta cofetărie Nestor, complet prăbușit. Am trecut pe lângă Ateneu, cu adânci fisuri pe frontispiciu, și am intrat pe bulevardul Magheru, în dreptul blocului Gălățeanu, care din cauza avariilor avea să fie complet demolat mai târziu. Blocul de lângă Leonida, complet avariat, ca și blocul Scala. Bulevardele Magheru și Bălcescu mi-au amintit de orașele distruse în timpul războiului, nu numai clădiri distruse, moloz, dărâmături, dar și camioane militare, tancuri, soldați. Peste tot se lucra cu febrilitate la curățirea străzilor, la căutarea de victime sub dărâmături șamd.
Emil Hurezeanu: Ce știați despre reacțiile imediate, sau în ultimele două zile, ale regimului?
Mircea Carp: Cum știi, în noaptea cutremurului Ceaușescu era în Africa. Din izvoare bine informate și de multă încredere am aflat că în lipsa lui s-a întrunit Biroul politic executiv pentru a discuta situația și a lua eventual măsuri. S-a propus atunci creearea unui comitet ad-hoc care să aibă grijă de situație până se întoarce Ceaușescu. S-au propus chiar și nume, numele lui Virgil Trofin și al lui Niculescu-Mizil, pentru a prelua conducerea unui astfel de comitet ad-hoc. Propunerea a căzut însă în momentul în care s-a pus chestiunea: cum adică, chiar numai câteva ore țara să fie condusă de altcineva decât de Ceaușescu? Și bineînțeles nimeni nu a mai avut curajul să-și ia o astfel de răspundere. Iar ce i s-a întâmplat lui Trofin și ce i s-a întâmplat lui Mizil mai târziu cred că nu mai este nevoie să amintesc.
Emil Hurezeanu: Cu ce v-ați ocupat la București în primele oare ale sosirii dumenavoastră?
Mircea Carp: În primele ore m-am dus la Agerpres ca să-mi iau acreditarea, fără de care desigur că nu am fi putut circula așa de ușor pe străzile Bucureștiului. De altfel, dacă-mi dai voie, aș vrea să spun că politica de glasnost de care se vorbește astăzi atâta a fost o realitate în acele câteva zile din martie în România. Agerpres a dat tot sprijinul ziariștilor străini, ca de altfel ministerul de externe, toate autoritățile. Peste tot eram bine primiți, ni se dădeau explicațiile necesare, ni se arăta tot ce ceream și ce doream. Acreditarea primită de la guvernul român era un passpartout și nimeni, dar nimeni nu ne-a oprit în exercitarea misiunii noastre, iscoditoare în esență desigur, aceea de ziarist. Am văzut astfel mult, am trăit multe, am fost alături de cei de-acasă tot timpul.
Emil Hurezeanu: Vă amintiți unele cazuri dramatice?
Mircea Carp: Bine, am asistat, desigur, a fost o coincidență, dar ca ziarist a fost un mare lucru, am asistat la momentul în care în blocul Continental tocmai fusese descoperit un fost boxer, un fost campion român, Mircea Popescu, mi se pare că ceva mai târziu a încetat din viață, dar cel puțin în momentul în care a fost scos de sub dărâmături, moment la care am asistat și eu, era în viață, și-mi aduc aminte că toată lumea, cei care lucrau la curățirea dărâmăturilor, cascadorii, soldații, lumea care privea, toată lumea a izbucnit în niște aplauze frenetice, fiind bucuroasă de aceasă salvare.
Emil Hurezeanu: Erați corespondent american de fapt, și din acest motiv, bănuiesc, ați avut contacte personale, contacte directe cu reprezentanții Ambasadei americane de la București. Problema ajutorului american, mi-amintesc, în primele zile, era controversată. Pe de-o parte postul de radio Europa Liberă și alte agenții internaționale de presă, inclusiv postul dumneavoastră de radio, Vocea Americii, anunțau disponibilitatea cu care Statele Unite erau pregătite să ofere ajutoare. Pe de altă parte, deși mai erau câteva zile până la faimoasa conferință de presă de la 10 martie, dacă nu mă înșel, Ceaușescu însuși, întrebat de corespondentul postului de televiziune CBS, a evitat să răspundă la întrebarea privind ajutoarele americane sosite, și a deviat chiar problema către o chestiune de ordin secundar, creditele americane mai ieftine pentru România. Dumneavoastră ați fost prezent la conferința de presă, și ați vorbit, probabil, cu reprezentanți ai Ambasadei. Vă amintiți despre aceste lucruri?
Mircea Carp: Sigur că da. Încă în dimineața zilei de sâmbătă, vasăzică 5 martie, deci imediat după cutremur, ambasadorul Statelor Unite la București Harry Barnes a vorbit la ministerul de externe și a oferit guvernului român întreaga asistență americană posibilă. Guvernul român nu a cerut în acel moment încă nici o asistență din străinătate, așteptând să evalueze mai întâi daunele provocate de cutremur. Duminică, ministrul de externe George Macovescu i-a înmânat ambasadorului Barnes o listă cu cereri, între altele medicamente și asistență medicală, mai ales aparate respiratorii și plămâni de oțel. Lista a fost transmisă imediat la Washington. În Statele Unite începuse de altfel deja operația de strângere de medicamente, corturi șamd, cu scopul de a fi trimise în România. Luni dimineață, era încărcat la o bază aeriană americană din Italia, și anume la Pisa, primul avion american cu antibiotice, bandaje și material pentru mulajele de ghips de Paris. În după-amiaza zilei de 7 martie, avionul ateriza la Otopeni. Cu atât de curios mi s-a părut deci că Ceaușescu, la conferința de presă din 10 martie, a spus că România nu a solicitat asistență din străinătate deoarece, tot Ceaușescu [a spus]: „am putut asigura asistența necesară cu posibilitățile României”. La fel de curioasă a părut presei și afirmația lui Ceaușescu, de la aceeași conferință de presă din 10 martie, că din partea președintelui de atunci al Statelor Unite Carter nu primse decât o telegramă de compasiune, cum a spus el, pentru care, nu știu dacă a fost ironic sau nu, pentru care îi mulțumește, ca și pentru promisiunea de ajutor. Cum spuneam mai înainte, primul avion american cu asistență din Statele Unite sosise deja însă la București, și anume la 7 martie, deci cu trei zile mai înainte de conferința de presă a lui Ceaușescu. Și alte ajutoare, inclusiv creditele atât de dorite pe vremea aceea de Ceaușescu, aveau să sosească cu vremea. Cum a informat personal atunci ambasadorul Barnes, Statele Unite s-au oferit ca pe lângă asistență urgentă pe termen scurt, ca și pe termen lung, să trimită în România asistență în domeniul arhitecturii, care să ajute la reconstruirea instalațiilor vitale, ca de pildă a barajelor avariate.
Emil Hurezeanu: Credeți că afirmația președintelui Ceaușescu privind ajutoarele americane, care sosieră deja, cum spuneți în România, era legată...
Mircea Carp: Ajutoare, dă-mi voie să te întrerup, ajutoare desigur de primă urgență și foarte modeste, să ne înțelegem...
Emil Hurezeanu: Însă care existau în acel moment, și care probabil salvaseră vieți deja. Credeți că se poate pune în legătură cu răspunsul pe care același Nicolae Ceaușescu l-a dat unui corespondent care-l întreba în legătură cu ajutoarele din Uniunea Sovietică? Ajutoarele din Uniunea Sovietică nu sosiseră la acea dată din moment ce Ceaușescu a evitat să se refere la ele.
Mircea Carp: Sînt convins că Ceaușescu s-a găsit la acea conferință de presă confruntat cu situația că americanii nu numai că promiseseră lucruri foarte concrete, dar puseseră deja în aplicare, foarte modest, cum am spus mai înainte, promisiunea lor prin aceea că au trimis cel puțin un avion cu asistență. De altfel, au urmat și alte țări, dacă nu mă înșel Austria, Grecia, care au trimis imediat asistență. În schimb, Uniunea Sovietică, cel puțin până la 10 martie, nu exprimase decât numai compasiune pentru situația din România, și promisese asistență, dar nimic concret.
Emil Hurezeanu: Ceea ce ne-a impresionat pe toți atunci, și desigur și pe dumneavoastră, ca român care reveneați în România totuși după mulți ani...
Mircea Carp: Nu, venisem prima oară cu președintele Nixon în '69, și din 69 până la acest cutremur am mai fost de vreo zece ori, probabil, tot în calitate de corespondent al Vocii Americii.
Emil Hurezeanu: Cred că ați fost impresionat însă de momentul uman de atunci, produs atunci, de solidaritatea cu care oamenii au luptat împotriva urmărilor cutremurului, de sentimentul dramatic de fraternitate care s-a degajat atunci în săptămânile, zilele și nopțile de după cutremur.
Mircea Carp: Fără discuție, m-a impresionat chiar din prima zi și în toate cele cinci zile cât am stat în România, am fost nu numai la Craiova și la București, ci și la Ploiești și la Valea Călugărească, peste tot se lucra din plin, toată lumea era angajată într-un efort cu adevărat național, uman, dispăruseră, așa ca din senin, organizatorii și activiștii.
Emil Hurezeanu: Ceaușescu a fost întrebat de corespondentul televiziunii din Germania răsăriteană, la aceeași conferință de presă pe care ați evocat-o, ce anume i-a unit pe români în acest efort impresionant, nu numai în România, ci și pentru străini. Și Ceaușescu a răspuns: faptul că s-au simțit uniți de o forță conducătoare, progresistă etc. etc., Partidul Comunist Român. Dumneavaostră ați fost la fața locului, ați simțit angajamentul politic al românilor, înaintea celui uman?
Mircea Carp: Unde am fost n-am văzut nimic care să oglindească acest atașament în jurul partidului, sau al conducerii...
Emil Hurezeanu: Asta pentru că ați spus că activiștii, tocmai, nu erau vizibili...
Mircea Carp: Am văzut din nou ceea ce cred că este extraordinar de important în sufletul și în viața poporului român: spiritul de omenie, oamenii au sărit de unde au putut să ajute, să dea de mâncare, acolo unde era cazul, să îngrijească de oamenii care erau năpăstuiți de soartă, de cei loviți, am văzut tineretul, mi se pare un lucru extraordinar de interesant, tineretul fiind activ peste tot în lucrul ăsta. Mi-amintesc de o convorbire pe care am avut-o cu un profesor universitar care mi-a spus, și pot să citez, pentru că mi-am notat atunci cuvintele exact, și le am în acele reportaje pe care le-am făcut atunci în martie 1977, sper, spunea acest profesor, că în viitor nimeni din noi ăștia mai în vârstă nu vamai avea cuvinte critice la adresa celor tineri, chiar și a celor cu barbă și plete, pentru că și pe aceștia i-am văzut lucrînd din plin în acele zile de început de martie.
