Emil Hurezeanu: „Acești oameni vroiau să aplice în Piață ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989” (3)
Aceste altercații au avut loc. Dar erau mai degrabă și convertiri dinspre ei înspre cei din Piață, adică nu se converteau cei din Piață, ceillți se converteau, iar incidentele… nu-mi aduc aminte de incidente majore, existau injurii, exista probabil și o atenție la cine se deplasează și unde, cine face fotografii. Îmi aduc aminte de un articol apărut în „Dimineața”, care era ziarul Frontului, și eu eram pe prima pagină, eram fotografiat cu microfonul în mână și în spatele meu era un militar, un polițist cu o mitralieră. Și acolo scria „Emil Hurezeanu între microfon și mitralieră – ce alege?”. Existau astea, și astea nu-ți creau o imagine prea bună dacă părăseai perimetrul unde era borna cu kilometrul zero de anticomunism”.
Dar atmosfera acelor luni pentru mine - am fost în ianuarie prima oară, după Nicolae Constantin Munteanu, am fost după aceea în aprilie și am stat mult, până la sfârșitul lui mai, și am tot revenit – atmosfera era a unei situații revoluționare de schimbări, și existau contradicții mari, cum știți, se dezmembrau familii – unii cu Iliescu, alții cu Coposu, s-a vorbit și atunci prima oară că se ceartă lumea, între frați, între soț și soție, între copii și părinți. Era mai degrabă normal ca unii să aibă alte păreri, alții să fie mai puțin expuși schimbărilor și să aibă o dorință mai mică de schimbare, alta decât o viață mai bună. Fabricile trebuiau să continue să lucreze, aveam salarii, se găseau bunuri, plăteam cădura, dar exista și căldură, venea și pașaportul și mergeam undeva imediat vara… De ce să ne strice cineva povestea asta?
Dar atmosfera nu era de ură sau de resentimente puternice și nici de conflictualitate. Scenele de conflictualitate și de violență, Mineriadele și tot ce știm în jurul lor, au fost pur și simplu înscenate, regizate și controlate.”
Europa Liberă: Este faimoasa ediție a Actualității Românești care are un titlu generic „Demascarea vine pe bandă de magnetofon”, în care ați prezentat înregistrarea convorbirilor pe aparatele de emisie-recepție din 13 iunie 1990 între ministrul de interne de atunci, Chițac, și subalternii lui. S-a aflat cine a făcut înregistrarea aceea și cine a trimis-o în Occident?
Emil Hurezeanu: „Nu. Erau înregistrările care au circulat și în presa românească, erau înregistrările poliției. Era o înregistrare a convorbirilor între capii poliției. Și la un moment dat, unul din șefii represiunii face declarația, pe bandă de magnetofon: „Am dat foc autobuzului”. Pentru că de acolo pornea tot. Ori se pretindea că autobuzul a fost incendiat de protestatari. Asta, vorbind de scenele de violență, și ele coordonate oarecum. Deci, ceea ce spuneați Dvs. este o dovadă a acelei coordonări, în piața din jurul Arhitecturii, în spatele Universității, pe 13-15, cu asedierea sediului Ministerului de interne, cu incendierea.
Toate astea, după părerea mea, făceau parte dintr-un manual destul de depășit atunci, nu fac acum referiri clasice la tehnica loviturii de stat, dar cine se pricepe bine la tehnica loviturii de stat știe și că existau tehnici ale auto-loviturilor de stat și că ele parțial prindeau bine pentru consolidarea puterii și pentru compromiterea definitivă a fostului adversar ideologic din Piață, care între timp se transformase, s-ar fi putut transforma, în viziunea noilor stăpâni, în piroman, în anarhist… Deci erau înregistrări care au existat în presă.
Când întrebați cum au ajuns în Occident, aveți și Dvs. un fel de recul. Ne întrebam cum au ajuns în Occident înainte de 1989. Ne întrebam cum a ajuns scrisoarea Doinei Cornea în vara lui 1988 în interiorul unei păpuși prin ziaristul Josy Dubié de la Televiziunea belgiană și așa mai departe. Atunci ne întrebam cum ajung mesajele lui Dumitru Mazilu, ale lui Mihai Botez. Dar după 1990 era normal să ajungă în Occident. Multe din scrisorile Pieței sau documentele pe care unii nu le trimiteau prin poștă le-am adus eu însumi sau colegii mei când ne-am întors. Slavă Domnului, puteam să venim între Germania și România când și cum vroiam. Problema înregistrărilor de la Timișoara din decembrie 1989, „români, români ca noi, și trageți în noi!”, cu huruitul tancurilor și cu strigătele disperate ale femeii – acolo ne punem întrebarea, și știm cum au ajuns în Occident. Existau și atunci oameni care călătoreau, existau oameni cu pașapoarte, care au plecat în ultimul moment, înainte de închiderea Banatului după declararea stării de necesitate de către Ceaușescu când s-a întors din Iran, și așa mai departe.
Deci acum, în primăvara lui 1990, comunicarea funcționa. Și comunicarea internațională și transparența episoadelor din România primăverii anului 1990, cu percepția pe care au avut-o liderii politici occidentali, opinia publică occidentală asupra situației din România au fost factorii determinanți, dincolo de transformările geopolitice la care m-am referit, care au schimbat încet și sigur și situația politică din România, fie și în acei ani ai monopolului Frontului Salvării Naționale.
După 1992 este scindarea Roman-Iliescu, dar oricum, chiar ce s-a întâmplat în jurul României, și o formă de proiecție ideală și de reflecție în clandestinitate, ca să zic așa, a mesajelor Pieței Universității, au dus la transformările și din România. Presiunile fenomenelor, evenimentelor din jurul României și după aceea chiar presiunile explicite ale Occidentului prin creditori, prin posibilitatea intrării României în Uniunea Europeană și așa mai departe – toate astea au jucat rolul pe care îl știm și au făcut posibile transformările din România. Numai că și așa au fost cele mai lente din fostul Pact de la Varșovia, cum bine știm. Au fost cele mai lente.”
Europa Liberă: Pentru că ați amintit adineauri de decembrie 1989, aș vrea să vă pun în încheiere o întrebare pe care i-am pus-o și lui Neculai Constantin Munteanu în decembrie 2019. După deschiderea primului cont de pe Facebook al postului de radio Europa Liberă au existat zeci de comentarii ostile care au acuzat Europa Liberă că ar fi manipulat opinia publică, numele Dvs. a fost menționat insistent în aceste comentarii, vorbind de celebra cifră de 60.000 de morți în decembrie 1989. Am ascultat mai multe emisiuni din acele zile și, într-adevăr, s-a vorbit despre această cifră, dar citând, subliniez – citând, un comunicat al noii conduceri de la București, Consiliul Frontului Naționale, cred, în care erau enumerate acuzațiile aduse cuplului Ceaușescu. Iar prima era „genocid – 60.000 de victime”, o cifră despre care s-a spus atunci la Radio Europa Liberă că nu e conformată. Cum poate fi explicată această confuzie, în care informarea corectă prin citarea unei surse oficiale se poate transforma, în mintea unora, în încercare de manipulare?
Emil Hurezeanu: „Da, e o întrebare dificilă. Cere este că știm precis ce s-a întâmplat atunci. Până la execuția lui Ceaușescu existau doar știrile transmise de agențiile de presă MTI de la Budapeste, Taniug de la Belgrad, țările vecine erau o cutie de rezonanță a evenimentelor de la Timișoara și apoi de la București mai directă, mai nemijlocită, cu legături decât Occidentul care era, totuși, mai departe. Și aceste informații spuneau de mii de persoane, mai ales la Timișoara, ca victime.
În ce mă privește, am spus de fiecare dată că și dacă e un mort e prea mult. Se citeau toate aceste agenții, mulți vorbeau de de la câțiva la mii de victime. Se vorbea așa, de exemplu după Timișoara. În timpul procesului soților Ceaușescu avocatul transformat în procuror, sau nu mai știu cine, în orice caz s-a vorbit despre cei 60,000 de morți.
Mulți dintre cei care foloseau această cifră după, pe care noi nu am folosit-o niciodată, menționau că ar fi preluat-o de la Radio Europa Liberă. Am făcut și anul trecut, când s-au împlinit 30 de ani de la Revoluție, o reconstituire prin e-mail cu foștii responsabili ai Europei Libere, directorii Gillette și Johnson, totul a pornit de la o discuție demarată de regretatul nostru coleg Victor Eskenazy, și am încercat să ne lămurim cum au fost atunci lucrurile. Aveam datoria să vorbim despre cifrele, datele, pe care le ofereau agențiile. Nu le absolutizam, erau de fiecare dată, așa cum eram obligați să folosim, două-trei surse, așa ni s-a părut normal ca în aceel zile, mai ales la început, la Timișoara, de maximă confuzie și manipulare din toate direcțiile, să oferim toate datele posibile, în măsura în care făcea sens ca lucrurile să fie mai cunoscute în felul acesta.”
