Casa cu no. 10 - Din carnetul unui dezertor (2)
Dar merg mai departe, și întreb: Ce e dator să facă un popor în alte împrejurări – bunăoară cînd e atacat?
E dator el să-și apere sau nu țara?
Toți vor zice că da. Eu zic că nu. Căci pierde altceva un stat învins și desființat, decît legiuirile ce-l cîrmuiesc și pe stăpînitorii lui?
Londra, 1914, iulie în 5. – Am dat peste acest carnet în hîrtii vechi. Doamne! Cîtă vreme a curs de atunci! E însă cu putință ca eu să fi cugetat astfel? Ce e drept, sunt de atunci treizeci și patru de ani și n-aveam decît douăzeci și unu. Dar unde e adevărul? Și, cînd am judecat bine? Atunci? Sau acum cînd cred că cel care a scris rîndurile din carnet a fost un bătut la cap și un înfumurat?
Londra, 1914, iulie În 6. – Nu știu de ce, de cînd am găsit acest blestemat de carnet nu mai am astîmpăr. Mereu îl recitesc ca să-mi întăresc credința că în l877, n-am fost nici nebun și nici un ticălos. Și cu toate aceste ceva îmi spune că am fost și unul și altul. Care – care e adevărul?
Toate însemnările mele, din paginile carnetului, rămîn, din punctul de vedere al cugetărei, în picioare. În nici una din scrierile mele englezești – căci astăzi o pot spune eu însumi despre mine, sunt unul dintre cei mai vestiți autori ai Marei Britanii – în nici una din ele nu am atins o mai înaltă culme în domeniul speculațiunilor…
De ce, de ce dar sînt nemulțumit de mine și în temeiul cărui cuvînt mă osîndesc pentru ce am făcut?
Poate să înșele oare judecata?
Londra, 1914, iulie în 7. – îmi recitesc ultima operă engleză. Edward Haldstrom, – nume sub care englezii mă cunosc și mă ridică în slăvi, – va repurta și de rîndul acesta un succes senzațional.
Cu toate aceste, sunt alții care mă întrec în putere stilistică și în pătrundere, în arhitectura unei scrieri – știu eu? poate și în simțire…
De ce, dar, majoritatea cititorilor și criticilor mă pune mai presus de ceilalți scriitori?
Ei! – De ce? De ce aceasta?
Londra, 1914, iulie în 8. – Reiau în mîini și astăzi mizerabilul carnet. Sunt mai nemulțumit ca oricînd dîndu-mi seama că ce credeam atunci că e adevărul, nu-l mai cred astăzi. Oare mintea să înșele neîncetat sau, ce ar fi mai trist, să nu fie, în sine, nici un adevăr statornic? Adevăr ieri, minciună mîine?
Londra, l9l4, iulie în l8. – Opera despre care am vorbit a apărut în sfîrșit. Prin librării se bat pe ea. Ziarele spun despre mine că sunt cel mai original dintre toți autorii pe care i-au avut englezii. (Nimini nu-mi știe origina străină). Criticii se îndoiesc chiar că voi putea vreodată să fiu întrecut în originalitate.
Simțirea mea, zic ei, n-a avut-o nimeni.
A!… simțirea…
Londra, 1914, august în 13. – în adevăr, sunt urmărit de fraza aceasta: „că simțirea mea n-a avut-o nimini”.
Eu cred că, critica trebuia s-o rectifice astfel: „simțirea lui Haldstrom n-a avut-o nici un autor englez”.
Și de fapt așa e… Nu pentru că eu simt mai puternic decît alți confrați de-ai mei… Simt însă într-un fel care e al meu prin naștere și care nu poate să fie pentru ei decît altul. E și firesc. Eu sunt român, și ei, englezi.
Londra, 1914, 20 august. – Această deosebire de suflet e poate și cauza marei mele izbînzi printre dînșii…
Dumnezeule! Cugetarea e nimic, e o alcătuire de vorbe meșteșugit așezate pentru a face, după placul tău, alb din negru și negru din alb. Tot ce e cugetare, e sofism, întortochiere.
Dumnezeule! Mi se pare că sunt pe calea adevărului, și că el nu e decît în simțire.
Londra, 1914, 23 august. – Citii azi prin ziare că România și-a mobilizat în parte armata și cu toate că în București n-aș fi ajuns altceva decît un biet reporter de gazetă, – sau mai rău încă – un biet copist – și cu toate că am plecat din țară de treizeci și patru de ani și că am aflat aici și glorie și avere – vai! acum abia îmi dau seama că între sufletele de aici m-am aflat totdauna străin…
Londra, 1914, 28 august. Hotărît: tot ce am însemnat în acest carnet înainte de plecarea mea în Englitera n-a fost și nu e adevărul.
Adevărul trebuia să-l caut în simțire, iar nicidecum în cugetare. Dar, pe atunci, eram un copil. Mi-au trebuit 34 de ani de înstrăinare ca să simt cît de român am rămas.
Judecata m-a rătăcit; simțirea mă răscumpără și mă readuce pe calea sfîntă spre care mă în- dreptează inima.
Hotărît: cînd un popor poartă război cu altul, el nu luptă să-și mîntuiască legile și pe conducătorii lui… Își apără sufletul.
Muriți, muriți români, pentru ca să trăiască țara voastră.
Mîine plec.
Vin să mor cu voi.
Paginile din carnet se sfîrșesc aci.
