Nedumerire

Cât de rău ești, Doamne, Doamne!

Tu mă-ntrebi grăbit și-aprins,

Dacă te-am iubit vreodată?

Ce-i cu tine? Ce te-a prins?

Dac-aș ști, eu ți-aș răspunde;

Cum să știu, că n-am de unde!

Eu la asta niciodată

N-am gândit cu dinadins.

Tu mă știi. Eu râd într-una,

Numai de glumit mă țiu -

Ei, dar când mă-ntrebi de-acestea

Parc-aș vrea să nu mai fiu!

Lumea de dureri e plină,

Calea vieții mi-e străină;

Tot așa-mi vorbește mama,

Iar eu, biata, ce să știu?

Eu cu drag te văd la horă,

Ochii tăi și toate-mi plac;

Orice-mi zici tu, nu mă supăr,

Și cu orice faci, mă-mpac.

Dar să stăm târziu în noapte

Tăinuind iubirea-n șoapte

Și să te sărut — ei, asta!

N-am putere să o fac!

Nu mi-am dat anume seama

Niciodată, viața ce-i!

De-mi zici «dragă», râd cu hohot,

Ascunzând obrajii mei.

Tu te superi dintr-o dată,

Mă faci proastă și-ngâmfată,

M-ameninți, c-o rupi cu mine -

Rău ce ești! și multe vrei!

O, de m-ai lăsa vreodată,

De-ai fugi și m-ai lăsa,

Din grădina maicii tale

Eu o floare mi-aș fura

Și-aș purta-o-n sân, o cruce!

Când s-ar veștezi, m-aș duce

Să te fur apoi pe tine;

Nimănui nu te-aș mai da!

Mai așteaptă! Cui dai biruri,

Dac-aștepți ce ți-e iubit?

Să zic da, nu-mi vine bine

Până când nu m-am gândit;

Să zic nu? Aș zice toate,

Numai asta nu se poate;

Parc-aș plânge viața toată

Dac-aș ști, că te-am mâhnit.

Ei, acum ghicește singur

De te am eu drag ori nu?

Să mi-o spui de altă dată,

C-aș roși, să-mi spui acu -

Cumpănește bine toate,

Până mâine te socoate;

Și de vei ghici, tu-mi spune,

Și voi zice cum zici tu!