Antropomorfism (2)
În curând alte găine al ei nimb l-întuneca,
Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
În zădar li imputează a lor gânduri senzuale.
„De răspunde cu-ironie unul din amanții foști
Inima-mi întreag-a ta e dar ce vrei noi suntem proști,
Simțul îmblă dup-o carne mai tânără și mai moale."
În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;
Cum se-ntâmlpă, din Phrinee deveni călugăriță.
Limba-i îmblă, ascuțită ca la vechea-i protectriță
Poiata afurisește și ograda poliglotă.
Și atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:
Despărți găinărimea cu viață imorală
De chilia solitară a puicuței, ce își spală
A trecutului păcate prin asceza cea obscură.
Ea căta societatea părințelului Chirilă,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubește-n ea ideea frumuseței cei trecute,
În matroana desflorită vede încă pe copilă.
Ea vedea în înțeleptul cu-arătare reverendă
Prototipul cucoșimei, pe-al cucoșilor cucoș,
Când cu flori de-oratorie și cu ochi bisericoși,
Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.
Astfel dar fini și dânsa drumul sorții pământene:
Arde lumânarea vieții până la un căpițel.
Și acum la bătrânețe, să-l uzeze și pe el,
Ea drept candelă l-aprinde ființei suprapământene.
Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei
E același ce-n amoruri pământene-a licurit;
Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât
Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif și l-a dat Mariei.
Iară voi, ce-n nopți când luna peste vârfuri de copaci
Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee
C-umbre negre și dungi albe urmăriți pe vreo femeie,
Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;
Voi, ce-uniți tot universul în zâmbirea minții scurte,
Ce cătați gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par
Două nopți însprâncenate, vie-vă-n minte măcar
Cum că demonul din ochii-i e același de sub burtă.
Ah, gândiți o clipă numai la sulița cu vârf roș
Și la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă
Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,
Pe când dońa e-o găină și seniorul un cucoș.
Deci dară, boieri de cinste că-mi făcui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;
Am ajuns la deci mă scarpin închid cartea mea posacă
Și cu multă plecăciune vi se-nchină
Minunescu.
