Cântece

XXXI

Mama zice din Scriptură:

Dacă doi prieteni ai,

Vrând să dai a ta avere

Unuia, cărui s-o dai?

Unul tace, altul cere;

Cest din urmă-i prefăcut

Dă-o dar cui n-a cerut!

Eu explic cuvântul mamei:

Mamă, eu te-am priceput!

Tu-mi ești dragă, tu și-o fată!

Tu-mi tot ceri să te sărut,

Ea nu-mi cere niciodată.

Și, după scriptura ta,

Ghici, pe cine-aș săruta?

XXXIV

Era în noaptea Învierii,

Îngenuncheatului popor

I se cânta legenda sfântă

A marelui Mântuitor.

Nepăsător eu stam de-alături

Privind modernii cărturari

O copiliță-ngenuncheată

Mă tot privea cu ochii mari.

Văzând că singur în picioare

Așa nepăsător rămân,

Mi-a zis naiv și cu mustrare:

Da ce? matale ești păgân?

A fost un fulger mititica

Și în genunchi eu am căzut

Ca un fricos în fața morții;

Și-n clipa asta am crezut!

XXXVII

Când vii, la pălărie port

Și eu o floare;

Când îmi zâmbești, în pieptu-mi mort

Răsare soare;

Neliniștit când te aștept,

Ah, cum mă doare;

Și când nu vii, simțesc în piept

Că viața-mi moare!

XLII

Pe Bistrița, cântând

O tânără fecioară,

În vânt având vestmântul

Și-n păr vuindu-i vântul,

Cu pluta ei ușoară

Trecea-n amurgul zilei

Pe Bistrița cântând.

Închise între stânci,

Sălbaticele ape

Gemeau ca-n agonie,

Albastre de mânie,

Izbindu-se să scape

Cu vuiet și cu vaiet

Închise între stânci.

La cârma plutei sta

Copila zâmbitoare:

Mireasă-i astă fată

Cu moartea cununată,

Și-n stingerea de soare

Părea un chip din basmuri

La cârma plutei sta!

Privind în urma ei,

Vedeam cum dânsa trece

Râzând pe lângă stâncă

De nu venea adâncă

Din ceruri noaptea rece,

Și-acum aș fi acolo

Privind în urma ei!

XLIV

Tu, ulciorule de lut,

Am avut aceeași soarte

Amândoi dintru-nceput

Eu din tine m-am născut

Și de-a pururi după moarte

Iar vom fi același lut!

Astăzi plâng și te sărut,

Că-mi ești singurul meu bine

Și ești lut și tu ca mine.

Din etern am fost un lut,

Dar o soartă-ntâmplătoare

Te-a făcut ulcior pe tine:

Om pe mine m-a făcut;

Ah, întors era mai bine!

XLV

Toamna târziu,

În noaptea cu lună,

Cum vâjâie codru

Și geme, și sună!

Din nordul cu neguri

Un vuiet răsare,

Și vine, și crește

Mai uite, mai tare:

Iar codrul aude,

Puternicul rege

Aude prin noapte

Și bine-nțelege

Al oștilor vuiet

Din norduri pornite

El vrea să răscoale

Puteri obosite

Și-njură și urlă,

Că-și simte pierirea.

Și galben se face,

Nu poate s-adoarmă,

Nu-și află nici pace,

Și tremură codru

Cu inima ruptă

De spaimă, se zbate,

Cu vântul se luptă,

Pocnește și sună

Și-și urlă durerea,

Căci vântul îl prinde

Și-l strânge de mijloc,

Topindu-i puterea!

Și codrul se-ndoaie;

Și-l biruie vântul,

Râzând, îl sugrumă

Și-i rupe vestmântul,

Și părul i-l smulge

Și-n văi îl aruncă.

Un țipăt răsare

Pe deal și pe luncă:

Grăbitele păsări

Cu vuiet aleargă

Și norii vin stoluri

Pe-ntinderea largă,

De spaimă s-ascunde

Pârâul sub gheață

Și regele codru,

Din ultima viață,

Suspină văzându-și

Pustiul, și geme,

Și cade pe spate,

Și moare cu fruntea

Pe pieptul naturii,

Și moare natura

De jalea pădurii

În toamnă târziu!