Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,

Cu frâu-n dinți și-n capul gol,

Răsare, crește-n zări venind,

Și zările de-abia-l cuprind,

Și-n urmă-i corbii croncănind

Aleargă stol.

El duce regelui răspuns

Din tabără. Și ține-ascuns

Sub straiul picurând de ploi

Pe cel mai bun dintre eroi

Atâta semn de la război,

Și-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin

L-a fulgerat un braț hain!

De-argint e alb frumosu-i port,

Dar roș de sânge-i albul tort,

Și pieptul gol al celui mort

De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut

Și, când de-abia l-a cunoscut,

Cu vuiet s-a izbit un pas

De spaimă-n lături și-a rămas

Cu pumnii strânși, fără de glas,

Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poți sfărma

Și pe-un voinic ce cuteza

Să-nalțe dreapta lui de fier

Să prindă fulgerul din cer?

Cum pier mișeii dacă pier

Cei buni așa?

Dar mâne va mai fi pământ?

Mai fi-vor toate câte sânt!

Când n-ai de-acum să mai privești

Pe cel frumos, cum însuți ești,

De dragul cui să mai trăiești,

Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!

Cu părul alb și despletit

Prin largi iatacuri alerga,

Cu hohot lung ea blestema,

Și tot palatul plin era

De plâns cumplit.

La stat și umblet slabă ce-i!

Topiți sunt ochii viorei

De-atâta vaiet nentrerupt,

Și graiul stins și-obrazul supt

Și tot vestmântul doamnei rupt

De mâna ei!

De dorul cui și de-al cui drag,

Să-mi plângă sufletul pribeag,

Întreagă noaptea nedormind,

Ca s-aud roibii tropotind,

Să sar din pat, s-alerg în prag,

Să te cuprind!

Nu-l dau din brațe nimănui!

Închideți-mă-n groapa lui

Mă lași tu, Fulgere, să mor?

Îți lași părinții-n plâns și dor?

O, du-i cu tine, drag odor,

O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!

N-ai glas de vifor, să jelești;

N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;

N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,

Nu ești de foc, la piept să-l strângi,

Să-l încălzești!

Și tu, cel spre bătăi aprins,

Acum ești potolit și stins!

N-auzi nici trâmbițile-n văi,

Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi

Râdeai de moarte prin bătăi,

Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,

Și-n loc de galben buzdugan,

Făclii de ceară ți-au făcut

În dreapta cea fără temut,

Și-n mâna care poartă scut

Ți-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,

Dai zare negrilor poteci

În noaptea negrului pustiu,

Iar banu-i vamă peste râu.

Merinde ai colac de grâu

Pe-un drum de veci.

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus

Deplin armat, ca-n ceruri sus

Să fii întreg ce-ai fost mereu,

Să tremure sub pasu-ți greu

Albastrul cer, la Dumnezeu

Când vei fi dus.

Mirați și de răsuflet goi,

Văzându-ți chipul de război,

Să steie îngerii-nlemnit;

Și, orb de-al armelor sclipit,

S-alerge soarele-napoi

Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,

Toți morții parcă s-au sculat

Să-și plângă pe ortacul lor,

Așa era de mult popor

Venit să plângă pe-un fecior

De împărat!

Și popi, șirag, cădelnițând

Ceteau ectenii de comând

Și clopote, și plâns, și vai,

Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,

Și sfetnici, și feciori de crai,

Și nat de rând.

Și mă-sa, biata! Cum gemea

Și blestema, și se izbea

Să sară-n groapă: L-au închis

Pe veci! Mi-a fost și mie scris

Să mă deștept plângând din vis,

Din lumea mea!

Ce urmă lasă șoimii-n zbor?

Ce urmă, peștii-n apa lor?

Să fii cât munții de voinic,

Ori cât un pumn să fii de mic,

Cărarea mea și-a tuturor

E tot nimic!

Că tot ce ești și tot ce poți,

Părere-i tot dacă socoți

De mori târziu ori mori curând,

De mori sătul, ori mori flămând,

Totuna e! Și rând pe rând

Ne ducem toți!

Eu vreau cu Fulger să rămân!

Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,

M-a dușmănit trăind mereu

Și-a pizmuit norocul meu!

E un păgân și Dumnezeu,

E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?

În fața lui au toți un drum,

Ori buni, ori răi, tot un mormânt!

Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!

Credința-i val, iubirea vânt

Și viața fum!

Și-a fost minune ce spunea!

Grăbit poporul cruci făcea

De mila ei, și sta-ngrozit.

Și-atunci un sfetnic a venit

Și-n fața doamnei s-a oprit,

Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi

Abia te-aude când îl chemi:

Bătrân ca vremea, stâlp rămas,

Născut cu lumea într-un ceas,

El parcă-i viul parastas

Al altor vremi.

Și sprijin pe toiag cătând

Și-ncet cu mâna ridicând

Sprâncenele, din rostu-i rar,

Duios cuvintele răsar:

Nepoată dragă! De-n zadar

Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi

Și inima din noi o frângi

Ne doare c-a fost scris așa,

Ne dori mai rău cu jalea ta:

De-aceea, doamnă, te-am ruga

Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,

De ce să plângi privind în sus?

Mai bine ochii-n jos să-i pleci,

Să vezi pământul pe-unde treci!

El nu e mort! Trăiește-n veci,

E numai dus.

N-am cap și chip pe toți să-i spui

Și-aș spune tot ce știu, dar cui?

Că de copil eu m-am luptat

În rând cu Volbură-mpărat

Și știu pe Crivăț cel turbat

Ca țara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!

Și toți s-au dus pe-același drum.

Ei și-au plinit chemarea lor

Și i-am văzut murind ușor;

N-a fost nici unul plângător,

Că viața-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.

Război e, de viteji purtat!

Viața-i datorie grea

Și lașii se-ngrozesc de ea

Să aibă tot cei lași ar vrea

Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viața ce-i?

Așa se-ntreabă cei mișei.

Cei buni n-au vreme de gândit

La moarte și la tânguit,

Căci plânsu-i de nebuni scornit

Și de femei!

Trăiește-ți, doamnă, viața ta!

Și-a morții lege n-o căta!

Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,

Dar dacă mor, ce grijă porți?

Mai simte-n urmă cineva

Că ei sunt morți?

Dar știu un lucru mai pe sus

De toate câte ți le-am spus:

Credința-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi,

Că multe-s tari cum credem noi

Și mâine nu-s!

Și-oricât de amărâți să fim

Nu-i bine să ne dezlipim

De cel ce viețile le-a dat!

O fi viața chin răbdat,

Dar una știu: ea ni s-a dat

Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea

La sfetnic, lung, dar nu-l vedea

Și n-a mai înțeles ce-a zis

Și nu vedea cum au închis

Sicriul alb era un vis

Și ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,

Vedea bărbați, vedea femei,

Cu spaimă mută-n jur privea.

Din mult nimic nu-nțelegea;

Și să muncea să știe ce-i.

Și nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând

Să râdă, căci vedea plângând

O lume-ntreagă-n rugăciuni.

În fața unei gropi s-aduni

Atâta lume de nebuni!

Să mori râzând...

Și clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor;

Și-adânc, din bubuitul frânt

Al bulgărilor de pământ,

Vorbea un glas, un cântec sfânt

Și nălțător:

Nu cerceta aceste legi,

Că ești nebun când le-nțelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!