Moară pe Dunăre - Între cotețe (2)
De! de! Să gîndească ce-o pofti alde Vergea, dar lucrul n-are să mai meargă mult. Nu e vorbă: s-o fi așteptat dumnealui și la recunoștință pentru cele citeva boabe de porumb ce le azvîrlea — însă ce să-i faci? slobod,voia la dumnealui... Și "gîr" și "clonc", "cut-cut" și "cîr-cir", așa cugetau, sau i se părea lui Vergea că cugetă înaltele straturi ale înaripatei sale domesticități. De întristat, el se întrista, dar totdeodată le da și dreptate. Cu toate acestea, întrucît era el de vină? Nu se rugase de Nichiforescu, prietenul și advocatul lui, încă de o săptămînă, să-i mai găsească ceva bani? În sfîrșit, ce este și mai mult, nu se hotărîse el să-și vîndă pînă și petecul de moșie ce-i mai rămăsese? Și, odată moșia vîndută, nu-și pusese în gînd să cumpere locul din vale al lui Năstăsache cîrciumarul — un ticălos ce se apucase de politică! și să-și lărgească cu el curtea? Ho! Ho!... ce sumă de cotețe mai avea să-și mai trîntească! Și cît de în larg și de mulțumite îi vor fi păsăruicele — drăguțele lui de gîsculițe și drăguții lui de păunași! Ho!... Ho!... Dar cocoșeii? Găinușele și puicuțele? Bibilicele și curcănașii? Toți și toate — că vezi! așa era el — la adică știa să facă jertfe, dar se păzea să se adune cu dezme-ticii! Să ferească Dumnezeu de una ca asta! Auzi! oameni care-și toacă averea cu jocul de cărți, cu birjele, cu chefurile, cu năzdrăvăniile din fundul pasagiului de la Puțul-Spătarului? Nu zău, cuminte se născuse și cuminte avea să moară! în casa lui, și în patul lui, între gîștele și puicele lui, ca un om cinstit, ca un om cumsecade, de ispravă toată viața, de ispravă pînă la sfîrșit.
Soarele, ce se tot urcase, domnea acum în creștetul cerului.
Musculițe, muiate în veselul aer al primăverei, dau ocol unui dud. Era o horă întinsă printre firele de beteală ale soarelui. Aripi străvezii și aurii se amestecau cu altele mai întunecoase. Căptușeala zburătoarelor împărțea licăriri. Ochii musculițelor, gămălii de ac tencuite cu cărămiziu, urmărindu-se, se înfocau. Zbîrnîirile și zîzîirile aci se domoleau, aci se ascuțeau.
Vergea, care prînzise de amiazi, își isprăvise mămăliga și feluritele zarzavaturi cu care se hrănea și, încredințîndu-se că prietenul său Nichiforescu n-are să se ivească, se hotărîse să iasă de acasă, doar de-o da în tîrg de dînsul. Îi cam ghiorlăiau pîntecele, dar carne n-ar fi mîncat să-l tai. Cu ouă și cu lapte se hrănise cîtăva vreme, cînd — într-o zi — pricepuse că laptele e trebuincios vițeilor. Cît despre ouă — atîtea găini pierdute cîte ouă mîncate.
Vergea plecă de acasă îngrijit, aproape posomorît.
Se îngroșase gluma! Nu cumva era să-și lase el pasările să-i moară de foame? Și cu pasuri largi scurtă drumul dintre schitul Măgureanului și Piața Teatrului. Din nenorocire, cu cît înainta, cu atît sporea și mulțimea. Fie că era duminică și zi de primăvară, fie că era altceva, chipuri ce se văd rar pe Podul Mogoșoaiei, mitocănime, femei, bărbați — țărani chiar — mișunau.
Cînd fu să apuce în Lipscani nu mai putu să înainteze. Pantaloni creți, cefi groase, brațe reteveiate îl împingeau înainte, îl dau înapoi, îl făcea să piseze apa pe loc. Apucat între piepturi, răsuflarea i se scurta — gîfîia — își pierdea capul. Izbit de vijelia populară, cu obrazul văpăiat de dogoreli, se lăsa în voia împrejurărilor și se ducea aci la dreapta, aci la slînga, fără să știe ce face.
Deodată, atît dintr-un capăt cît și din celălalt al uliței, se auziră strigătele de: "armata armata,"; — iar, jobenat cum se afla, Pandele se pomeni c-o ia la fugă în mijlocul mulțimei ce se risipea sub săbiele jandarmilor călări. Poporul suveran umplu pivnițele și podurile caselor, și Vergea se pomeni împreună cu alții, într-o curte, în care se piti după poartă și de unde nu ieși decît spre seară. Cînd se întoarse spre casă, îl pîndi piaza bună și-l făcu să dea cu ochii de Nichiforescu. Advocatul îi spuse că se pregătea tocmai să vie la el, așa că Vergea se hotărî să nu scape prilejul... E și drept că trei mii de galbeni pentru patru sute de pogoane în Ilfov nu i se părură lui Pandele bani puțini și cînd, peste o săptămînă, se întoarse de la tribunal cu treaba ticluită gata și cu vînzarea scrisă și răscrisă în peste opt condici, cînd lefter și de cea de pe urmă moșioară părintească, dar cu trei miișoare de galbeni împărătești la tecșilă, își zăvorî ușa, își prinse în ace perdelele de cît de la ferestre și își numără zgripțorii kezaro-krăiești, bucuria lui nu mai avu margini. Ho! Ho!... va putea, în sfirșit, să cumpere locul lui Năstăsache, să-și înmulțească cotețele după plac, să se tăvălească în puful fulgilor, să nu mai lase să se piardă ou neclocit și să nu-și mai prăpădească vremea cu alergări după bani.
Ho! Ho! Și nu va mai fi încoțopenire de puică, scremăt de găină pe ouare, ieșire de pui din ghioacă, să scape nevăzute de el. Un singur lucru îl mîhnea... Cocoș, de ce nu-l făcuse Dumnezeu cocoș? Că n-ar mai fi rămas puică nici găină necălcată.
Ba chiar, lărgindu-și cadrul teoriei, nu s-ar fi sfiit să meargă cît de departe... Găinele și puicele, în orice număr, nu l-ar fi îndestulat; gîștele, curcile, rațele, cîțele, l-ar fi ispitit deopotrivă. Ar fi dat naștere la încrucișări de neamuri, la noi feluri de viețuitoare. Catîrii — sînt ei altceva decît roadele împerecherilor nefirești dintre armăsari și măgărițe?
Ho! Ho! — Și Vergea își alegea, din gînd, ochi rotunji, rubine în cercuri de chihlibar galben, creastă sîngerie, coadă cu pene albe și roșii, se încălța cu fulgi cenușii, se pregătea să facă experiențe.
S-ar fi dat, mai cu seamă, pe lîngă curca moțată sau pe lîngă gîsca lățoasă, albă peste tot și cîrlionțată de ți-era dragă lumea... Dar, fiindcă le știa slăbuțe pe amîndouă, teama să nu le nemerească sterpe îl oprea. Vorba era să brodească cîteva, trei-patru, care să-i ouă; la urmă, iasă ce-o ieși. Cine știe? n-ar fi tocmai de mirare că zgripțorii de pe galbenii la care se uită acum să fi fost odinioară paseri adevărate, paseri care să fi trăit și să fi uimit lumea cu ciudățenia și frumusețea lor. Adică de ce nu? De ce acești zgripțori să fie ieșit numai din închipuire, să nu fi fost și ei odată din carne și din oase — ființe vii? Faptul că au două capete nu dovedește nimic.
Care lucru îi este neputincios lui Dumnezeu? Dacă n-a făcut și oameni cu două capete este că și cel pe care îl au le atîrnă greu. Cît despre zișii zgripțori, dacă astăzi li s-a pierdut ruda, este, poate, că de sus ce vor fi zburat se vor fi rătăcit în cer și vor fi rămas acolo. Tot așa se mai știa, în vechime, si despre alte paseri, cărora li se ziceau fenixi. Penele lor străluceau ca fețele curcubeului, și fenixii aveau vieți de sute de ani, iar cînd li se apropia sfîrșitul ele se aruncau singure în flăcările vreunui altar, și renășteau mai frumoase din chiar cenușa lor. Închipuiri și basme să fi fost oare și vorbe ca acestea ? Vergea își zicea că nu se poate, fiindcă mintea omului nu e în stare să născocească nimic în afară din ce a fost sau din ce are să fie. Deci, cam ce fel de minune prea afară din cale ar fi ca, într-o bună dimineață, să se ivească iar unul sau doi fenixi ori altfel zis zgripțori — dintr-o crucire sau din alta?
Iar tot numărînd și resfirîndu-și galbenii — Vergea, apucat de noapte, nu mai ieși din casă. Mai fericit ca de obicei, somnul îl fură repede. Însă, cu cît înainta în cealaltă lume — în țara visurilor — aiurările minței îl făceau să i se pară că reîncepe viața; că este tot dînsul, deși, dacă s-ar fi cercetat bine, nu s-ar mai fi aflat același. Simțea că i se întîmplă ceva nefiresc, pe care însă nu-l înțelegea. Tot ce știa era că hainele i se subțiază pe corp, că i se zdrențuiesc, că-l lasă în pielea goală, și că un fel de picoteli încep să-l înțepe.
Ho! Ho! — pricepea, în sfârșit, ce se petrece. Răbdă durerea, o binecuvîntă chiar. Erau fulgi, fulgi ce aveau moliciunea catifelei, fulgi galbeni și cenușii ce-i creșteau, ce se înmulțeau, ce-i acopereau picioarele, ce i se urcau pe piept, năvălindu-i spatele, brațele, gîtul și sfirșind prin a-i coprinde obrazul, prin a-l cuceri întreg.
O cugetare îl neliniștea, cu toate acestea, și răsuflarea i se îngreuna. Se va face el găină sau cocoș, curcă sau curcan? erau întrebări la care nu putea să răspundă — cel puțin deocamdată.
Și fulgii i se scuturau, erau înlocuiți cu pene, dar cu pene strălucite: de aur, de argint, cu pene ce nu s-au mai văzut... Ochii i se rotunjeau... gura i se ascuțea, se schimba în cioc... pieptul și spatele său luau alte forme: se pomenea că dă din aripi, iar la urmă, tocmai cînd se deznădăjduia, sexul i se hotăra, și atribute cocoșești înlocuiau fără veste pe cele vechi.
Cocoș, se simțea cocoș din tălpi la creștet. Cocoș cu totul și cu totul de purpură și de aur, împintenat și încălțat, cu glas de trîmbiță, ocolit de puici, de găini, de bibilice, de curci și de gîște... Ho! Ho!... și toate i se supuneau, îl chemau, se uitau la el galeș și cu jind.
Suferința trupească pe care le-o pricinuia cu năprăsnicia lui, i-o răbdau. De la dînsul ar fi vrut să îndure de zece ori mai mult, s-ar fi supus să le sfîșie, să le rupă, să le facă să-și dea suflarea sub dragostea lui. Ho! Ho! — și el, luîndu-le la muștruluială, pe cîte una, una, le coperea pe toate cu aripile și, de dragoste prea multă, le ciocănea în capete pînă le sîngera, le făcea să-și piardă moțurile, se repezea apoi printre curci și gîște, siluia pe unele, ademenea pe altele cu șoșele cu momele, și, cînd le încolțea, vedeau pe dracul, nu scăpa cu una cu două.
Puternice bătăi în ușă, întovărășite de vorbele Marghioalei, sunete îngînate! — "Cu-coane! Cu-coane! ard chiliele bisericei", scăpară pe o puică albă de cocoșire. Tocmai o înhățase și o prididea după zile de tîrcoale... Vergea trebui să se deștepte. Dar, cînd se dezmetici, cînd se uită pe dînsul și văzu că nu e cocoș, cînd se încredință că Marghioala nu e puica cea albă, și cînd, luîndu-și scurteica în umeri ieși în pridvor, focul apucase să scufunde o parte din coperișul unui patrulater de case.
Ele, de mai mult de un veac, luaseră la mijloc biserica de pe dealul vecin și, acum, în loc s-o ocrotească, o înfășurau cu o pînză de flăcări. Focul la început domol, se mulțumise, cîtăva vreme, să lingă lemnăria. Uneori el se îneca în fum și părea că se stinge. Așa, la sosirea pompierilor, s-ar fi crezut că au venit degeaba. Însă, deși Dîmbovița curgea în vale, la o bătaie de pușcă, apa lipsea. Din susul și din josul uliței, sacalele se iveau goale.
Pompierii se puseră pe lucru. Ei spărseseră ușile, se repeziseră înăuntru și țîrăiseră, printre fum, puțina apă ce aveau la îndemînă. Tulumbuirea nu sluji la nimic. În curînd, ațîțate de vînt, flăcările bătură din aripi. Untdelemnul, lumînărăria de ceară măriră nenorocirea. Gratiile tavanului, grinzile, ușile, ferestrele ardeau. Dușumeaua se povîrni în pivniță. Coperișul, scrumit, jăruia. În urmă, într-o clipă, fu o surpare zgomotoasă, în mijlocul unui foc de artificii: stele albastre și rachete stacojii ce se împrăștiau printre clipirile schinteilor ce se încrucișau sub întunerec ca niște gîndaci de aur.
Biserica — atunci cînd nu era înăbușită de fum — ieșea la iveală, neatinsă, din mijlocul mișcătoarelor flăcări. Crucea din vîrful triunghiului de zid sprijinit pe stîlpii de lemn ai intrărei vîlvora, ca și cum ar fi fost împietrită cu nestemate, de cîte ori focul își mișca resfrîngerile asupră-i. O întreagă spuzeală de pietre scumpe rîura în lungul și în largul ei.
