Moară pe Dunăre - Între cotețe (4)
Stăruința invalidului muncei birui opozițiunea ce i se făcea de minoritatea consiliului de război.
Răpciugos, deși răsunător, glasul cocoșului turcesc ce urma să dea semnalul, cutcureză: o dată, de două ori, de trei.
Bibilicele ce acopereau armata cu rînduiala lor, înaintaseră la cea dintîi fanfară. Una, cea care ocupa centrul jumătăței de cerc, dete buzna pînă la treptele de scînduri ale pridvorului. Gîștele sîsăiră și ele, și dînd din aripi trecură peste bibilice, pe cînd cea mai grasă și lățoasă dintre ele se crăcăni vitejește de la o treaptă la alta a scărei în mijlocul liniștei amenințătoare ce înfășura casa.
Faptul eroic, îndeplinit sub ochii batalionului sacru, puse pe rățoi în mișcare. Flancat de cavalerie, grosul armatei se zbuciumă la moment, iar la cincizeci de pași de pridvor, se așeză în coloane de asalt. Dintre ofițerii marelui stat-major, care din cînd în cînd scotea capul de după coteț, cei mai mulți ar fi vrut să domolească avîntul. După judecata lor, entuziasmul se cuvenea să fie păstrat pentru mai tîrziu. Cu toate aceste, însuflețirea fiind prea mare, ea tîrî pe toți.
Companiile din frunte, apucate între zidurile casei, și ostășimea ce le sosea din spate, căzură. Piuirile rupeau inima. Neorînduiala se făcea obștească. Marele stat-major, neputînd să-și dea seama despre ce se întîmplase, credea că dușmanul a operat o ieșire și, îngrozit, cutcureză semnalul de retragere. Ghetele însă începeau să-l strîngă rău pe acest mare stat-major. Rezerva îl părăsise de la începutul luptei. Cu cîteva căprării de găini, pe care cu multă greutate le mai putu strînge împrejuru-i, el dete în sfîrșit din aripi, mișcă din picioare, și o răzni la fugă val-vîrtejindu-se devale.
Dinaintea pridvorului, jalea era dintre cele mai mari. Soldații nu-și mai recunoșteau căpeteniile. Cercau să scape din îmbulzeală și nu-și puteau croi drumul: găinele cădeau peste cocoși, rățoi peste gîște. Luptătorii, fără osebire de sex, se înhățau între ei. Fulgii penelor zburau. Neschiloți scăpară puțini, și mai mult de o viață ilustră se curmă acolo.
Cu toate aceste, un număr oarecare de gîște, de rățoi și de găini, și jumătatea unui batalion de curci, cîteva plutoane de bibilici și cincizeci de cocoși, străbătuseră în pridvor și, de acolo, în casă. Ele se înstăpîniseră întîi peste sala de intrare, peste odaia cea mare și peste sofragerie și nu străbătură decît la urmă în iatac. Adîncit în gînduri, Vergea sta cu capul în palme. Pămîntul se învîrtise sub el din chiar clipa cînd își dete seama că a fost părăsit pînă și de Marghioala. Moșiile i se duseseră toate, și casa îi era amanetată. Prăpastia îl înconjura, prin urmare, de orice parte. Dar în odaia umplută de bestii se petrecu, treptat, un lucru nepomenit. În mijlocul bibilicelor, al curcilor și al cocoșilor ce i se aruncau în cap, cu gîște ce-l trăgeau de pantaloni, și cu altele ce i se urcaseră pe umeri, izbit din față și din spate de năprasnica năvală a pasărilor turbate de nemîncare, Pandele, ce bîjbăia prin întunerec, încerca zadarnic să iasă din odaie. Cu obrajii șiruitori de sînge, mînia și instinctul vieței îi deteră putere. Vedea roșu și era cutremurat de rîs. Împrejurul său puici troncăneau repezite de scînduri. El se apăra, și gîște și curci erau date cu capul de pereți pînă ce li se sleiau creierii. Striviți de cizme, rățoii și bibilicele, care morți, care cu cotoaiele rupte, se înșirau de la pat la ușă. Bătălia părea pierdută pentru păsărime. De Pandele nu se mai încleșta decît un mic număr de curci. Un cocoș turcesc și neobicinuit de mare, proclet ce nu luase încă parte Ia luptă, i se năpusti însă în obraz, și un urlet de durere sfîșie noaptea.
Coperindu-și cu o mînă ochiul, pe care cocoșul i-l crăpase dintr-o lovitură de cioc, apărîndu-se cu cealaltă cum putea, Vergea ieși în pridvor, iar, de acolo, izbit de mulțimea ce se dezmeticise, coborî spre poartă și o tuli afară, petrecut în uliță de alaiul curcilor, de sîsîitul gîștelor, și de năprasnicile cutcurezări ale cocoșilor.
— Cocoș! m-am făcut cocoș! răspundea el a doua zi vecinilor care îl găseau lungit pe una din lavițele cîrciumei, în mijlocul întristărei iernei ce înmormînta Bucureștii sub zăpadă și noroi.
Iar, pînă ce prietenul său Nichiforescu, care primise sarcina ce i se detese de tribunal să-i fie epitrop, găsi un muștereu pentru casă, dînsa fu, cu înțelegere deplină, stăpînită de bunele pasări, de gîște și de curci, de rățoii din batalionul sacru, de bibilice și de claponi, de găini, și, mai ales, de cocoșul roșu din această poveste.
