Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare

Și galben păr, un lan de grâu;

Vestmânt avea țesut în floare

Și-un brâu purta pe-ncingătoare,

Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,

Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul,

Și-n brâu sta fetei prins norocul

Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,

Norocul ei să piară-n veci,

Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

Să n-afle umbră-n codrul verde

Și verile să-i fie reci.

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

Pândește brâul l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă,

Iar fata nu vrea să-nțeleagă,

Și el acum și-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori și doarme-n văi,

Iar păzitor pe vânt îl are

Întreaga viață vis îi pare

Și joc își bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Și-n drumul lui umblând de-atunci

Simțea de-ajuns frumoasa fată

Că viața noastră nu ni-e dată

De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaștri de cicoare

Pe sânu-i alb de ghiocel

Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Ei inima de drag îi moare,

Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nțelegi

Visarea ta la ce ți-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind și geme:

Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme,

Că vor afla dușmanii vreme

Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde

În noaptea codrului umbros

Sub brazii fără grai, pe unde

Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-așa, să zică iară,

Să-i facă gândul ei ușor,

Iar gându-i se topea de pară

Și-n codru des, în zi de vară,

S-ascunde fată și fecior.

Au fost ascunși încât nici floare,

Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare

Din cer un singur ochi de soare

Căzu pe brâu și l-a răpit.

Atunci Ileana și simțește

Că-i arde plânsul în priviri;

Ea după brâu în jur privește

Ș-aprinsa-i față-ngălbenește

Că nu e brâul nicăiri.

Și cum ea varsă desperată

Un plâns amar, un cald șiroi,

Curgea din cer ploaie curată,

Iar dintre ploi lucind s-arată

Frumosul brâu stropit de ploi.

Și-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat

Și prin văzduhuri plutitoare

Izbea săgeți răzbunătoare

De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,

Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

Și-apoi plângea, mai mare mila,

Și-n nopți apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,

Dar multe nu-s din câte-au fost

Azi nu-i Ileana nicăirea,

De-abia trăiește-n pomenirea

Poveștilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline

De zâmbetu-i cel cald de foc,

Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine

Își bate și-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:

Când plouă, vara, câteodată

Un brâu de foc pe cer s-arată,

Iar noi îi zicem curcubeu.