Soare și grîu - Pe drum de poștă (2)
Careta, în vremea asta, urma drumul, și fiindcă era ajun de tîrg, șiruri de care începeau să treacă prin lumina felinarelor. Ele ieșeau din noapte, și reintrau în întunerec, ca niște umbre ale unei lanterne magice. Strigătele țăranilor ce le abăteau, scîrțîitul roților, înjurăturile surugiilor, se îndeseau. Dar odată cu teama de hoți ce pierea, frica răsturnișurilor se ridica dintre dealuri, năpădea din prăpastia văilor.
Copilul deșteptase pe mama sa. Soldatul, care se detese jos de pe capră, și împiedicase roțile, umbla pe lîngă portiță. Surugiii o luară la pas. Careta, în bălăngănirile tărăgănate ale clopotelor, cobora, acum, către adîncimi necunoscute, către funduri înecate de întunerec...
Vărsatul zorilor apucă pe drumeți departe de Pitești cu două poște. Dar somnul ce doborîse pe băiat, rămăsese plin de aceași beznă. Ea, de pe cîmp, îl pătrundea în ochi pe sub pleoape, și alerga după trăsura fulgerată de aceleași licăriri ale felinarelor cu lumină galbenă și roșie. Copacii de pe culmi se prefăceau, în visul lui, în năuci negre, - în haiduci cu căciulele înfundate pe ochi, care se țineau după trasură, și care se apropiau uneori de portițele ei pînă a le atinge geamurile. Alte dăți, aceiași copaci, coborîți și ei de pe culmi, dau goană caretei, o ajungeau, o întreceau, rămîneau în urmă și iar o ajungeau, însă în loc ca să mai fie tot haiduci, erau călugări cu glugi negre pe cap, care, pe deșelate, goneau sub ei cai, se lungeau, creșteau-creșteau sau se pocea cum le venea mai cumplit. Vîntul le fîlfîia mantalele și glugile; se schimbau în demoni; se înmulțeau cît coprindeau dealurile și văile; erau în față, în urmă, și împrejurul trăsurei. În visul lui, îl mai ajungeau de pe muchia dealurilor, cît și din apropiere, spăimîntătoare hohotiri de rîsete și fioroase fîșîiri. Dar ceva era și mai grozav: brațele și degetele dracilor se subțiau; mîinile li se agățau de portiță, una o deschidea; iar doi dintre demoni săreau înăuntru. Într-o clipă, unul își înfigea ghearele în gîtlejul copilului, îi oprea strigătul, pe cînd altul i se așeza grecește pe piept, și rînjea, și sfîșîindu-i cărnurile, scotocind cu unghiile pe sub coaste... O!... și ce căuta el, erau plămînii, era inima...
Dar mama sa se deșteptase. Ea îi auzise răsuflarea scurtată și grea și lăsase geamurile. Aerul tomnatical unei dimineți răgușite de ceață îi răcori repede fruntea. Bătăile inimei i se liniștiră – visul se învălmășea, dracii șovăiau, și răsturnați, cădeau sub tăișul unei săbii de diamant... În același timp, o lumină venită fără să se știe de unde îl îmbrățișa. Se simțea ridicat în sus – zbura, plutea – și, înfășurat de o nemărginită strălucire, o putere tainică îl fulgera și mai sus încă – dincolo de văzduhurile ciocîrliei – de unde, apoi, graiul lui, ce întrecea în dulceață cîntecul privighetoarei, se răzlețea peste țară, trecea granița, înfășura omenirea, era Dumnezeu făcut cuvînt...
Dînsul dechise ochii tocmai pe cînd trăsura se afla la jumătatea unui deal. Soarele izbutise să spargă ceața. Cerul, săgetat de razele lui, se albăstrea. În stînga drumului, copacii, a căror frunzătură era încă deasă, deși în parte roșcată, urcau spre șosea, din fundul unei văi.
În jos, la o adîncime de peste treizeci de metri, se desfășurau ogoare vălurate ca o mare, dintre cutele cărora răsăreau clopotnițe si coperișuri de biserici, aceste singure limanuri de scăpare în mijlocul furtunilor vieței.
Și caii urcau mereu... s-ar fi crezut, acum, că ei se duc drept în cer, atît de înalt era dealul și atît de departe culmea...
“Diseară, vrînd Dumnezeu, vom fi în București”, zicea mama. În urmă, scotea din bisacteaua de lemn de trandafir iconița Maicii Preciștii, pe care o purta totdeauna cu ea la drum, îi scutura cu batista coroana de raze dimprejurul fruntei, îi săruta argintul poleit, și n-o punea la loc pînă ce nu-i descurca șirele de mărgăritare ca boabele de meiu și salbă de rubiele, cu care o împodobise în ziua măritișului. Inima i re reumplea astfel de nădejde: “Nu; era cu neputință ca lui să-i fie rău de tot. Dacă ar fi fost asa ar fi vestit-o din vreme. Un om ca dînsul nu așteaptă ultimul moment pentru ca să-și ia adio de la tovarașa vieței și de la copii. Ce? Craiova era la o mie de poște?” Și, pe lîngă asta, putea să și-l închipuie altfel de cum îl cunoscuse – sănătos în orice clipă – depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea sa se bolnăvească?... Și-l revedea tot cum îl știa: înconjurat de un stat-major strălucit, tobele bătînd, trîmbițele răsunînd, soldații prezentînd armele. El, crunt și aspru cu cei mari, ținîndu-i fără grai sub priviri, tremurători ca vrăbiile în ghiarele uliului, trecea pe dinaintea frontului. Prestigiul îl înfășura. Respectul zbura înaintea lui. Se îmbunea cu gradele de jos, întemeia pe ele nădejdea militărească a țărei...
Dacă – dacă însă va fi murit? Daca i-l vor fi omorît?
Și la această cugetare, un trecut de ieri, de alaltăieri îi năvălea în minte, împreună cu marșul militar comandat de el pentru a deda pe soldat cu oboseala, pe o simpla distanță de șapte kilometri... Ura coloneilor pentru șeful lor se folosea însă de împrejurare; ei se făceau de tot blajini cu soldații care, simțindu-i, se întîrziau prin porumbi, de unde, în urmă, erau ridicați cu ambulanța sub cuvînt că au căzut... Organele de publicitate ale opozițiunei semănînd, apoi umplînd cîmpurile, văile, dealurile și coloanele lor cu morți și cu răniți.
Dușmănii neîmpăcate, ingratitudini ascunse, așteptau oare altceva decît momentul priincios? Și ei i se va ierta oare frumusețea, pozițiunea socială, epoca de stăpînire și biruinți, disprețurile ei pentru aristocrația de naștere neînsoțită de cea sufletească, sîngele boieresc pămîntean ce-i curegea în vine, curățit de scrofurile prejudecăților?...
Da: va rămînea cu oarecare avere – zestre părintească – va lupta cîtva și, oricum s-ar fi întîmplat, își va crește copiii... Însă după aceasta, întunerec, noapte a viitorului nepătruns de ochi omenești. Cît despre sprijin domnesc, cu însemnări pe catastive, cum putea să prevadă ce avea sa fie acest sprijin? Ce știa, ce simțea era că, odată cu moartea lui – dacă ea va rămîne în țară – va intra într-un necunoscut prăpăstios. Și pentru ca, împrejurările să n-o apuce fără veste, vindea din gînd case, moșii, tot. Pleca în Franța, se așeza acolo, cu copiii, nu se mai întorcea niciodată. Dar – izbuti-va să ducă viață înstrăinată de țară pentru totdeauna? N-o lega cu tot ce e românesc un fir nevăzut – sufletul – și nu simtea ea, de cîte ori trecuse granița, spre a se duce la Paris sau la Viena, în Belgia sau în Italia – oriunde – că deși nu-i lipsea nimic – că deși o înconjurau curteniri și considerație – îi lipsea – ceva nedeslușit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum punea piciorul pe pămîntul românesc; de cum reauzea graiul cel plin de farmec al copilăriei, al întregei sale vieți?
Neapărat că așa era, și că, dacă aceasta se va întîmpla, avea să fie izbită de moarte chiar din acea clipa – însă putea ea să-și jertfească copiii nenorocirilor că i-ar fi așteptat și să nu nu se mai jertfească mai curînd pe dînsa? Hotărît: odată ce el n-ar mai fi, nu i-ar rămînea decît să plece, să se statornicească în Franța, singura țară pe care o iubea – după a ei. Își va cumpăra, prin urmare, o fermă, în Normandia, pe care o și închipuia între meri, aproape de coastele mărei, nu departe de Etretat sau Dieppe; - se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște, să crească găini și gîște – curcani; se vedea cu șort albastru și cu bonetă albă pe cap – din cînd în cînd se ducea și la Paris – la Paris! Dar numele acestui oraș îi schimba planul, îi aducea aminte ca era datoare să se așeze acolo – ca să-și crească copiii – închiria un apartament pe rue de Rennes, băga pe cel mai mare în armat franceză; îl punea sub protecțiunea generalului marchiz de Galiffet, pe care îl cunoscuse – lăsa pe cel mijlociu să-și urmeze chemarea – să scrie versuri, nuvele, piese de teatru, romane – să se facă ziarist, ce va vrea; iar pe cel mic, pe zapistea, pe “Ba-be-bi-bo-bu” al mamei – A! de el nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – “văzînd și făcînd”.
Trăsura, ce se apropia de Pitești, găsise un drum mai bun. Ea nu mai era zdruncinată de hopuri și de făgașuri. Dar copilului i se făcuse foame. Coșul cu ouă răscoapte, cu un curcan fript și cu brînzeturi era ridicat pe genunchi. Mumă-sa scotea și întindea un șervet alb a laptele. Ouăle erau sparte și curățite de coji. Gușa și pieptul curcanului se făceau nevăzute. Vinul de Bordeaux scădea din sticlă.
Roșeti călduroase urcau pe amîndouă obrazurile și ochii bătuți de neodihnă se însuflețeau, iar viitorul apărea mai puțin norocos.
“Nu; nu se putea ca el să fi murit astfel!” – și copilul care începea să creadă și el că “nu se putea”, se adînceau în gînduri.
Fire ce cu greu ar fi fost deslușită, el, deși era încă mic prin ani, se dusese prin cugetare și prin simțire departe. Binele și răul îi vorbeau cu o deopotrivă putere. Nici muma, nici tatăl lui, nici frații și nici camarazii de o vîrstă cu dînsul, nu ghiceau ce aripi de soare are la suflet, și în ce tăvăliri de noroaie l-ar fi dus gîndul, dacă acestea l-ar fi părăsit. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrecea împrejuru-i și că umbla dormind pe picioare. Dar el credea tot, simțea tot, se înduioșa de cea mai mică suferință, iubea cu patimă pe muma lui, deși ascundea cu îngrijire oricui simțirea și gîndul lui. Era slab, și cu toate acestea, mîinile îi erau cumplite. Pe fratele său mai mare, care-l lovise într-o zi, îl urmărise prin toată curtea cu un cuțit, și acesta, din puțin scăpase că să nu fie omorît. Era, în sfîrșit, de o mîndrie nesuferită, dar și de o bunătate ce nu cunoștea margini. Nu citise, la acea vîrstă, pe Lara, și s-ar fi putut zice că e fiul lui. Simțirea lui era atît de ascuțită sau de bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. Așa bunăoară, nimini nu știa pentru ce-și umplea el buzunarele cu pietre, cu hîrtii, cu bucățele de lemn, cu toate nimicurile ce le întîlnea în drum, cînd, în această privință, se supunea unui îndemn lăuntric mai mult decît copilăros dar nespus de duios. Ce-și zicea cînd ridica toate acele fleacuri de jos, mișcat, uneori pînă la lacrimi, era ca lucrurile acele n-au să mai fie întîlnite sau văzute de dînsul niciodată...
Neîncetata curgere a vremei – ce nu se oprește o clipă și ce nu se întoarce o clipă din calea care a facut-o – îi vorbea, spunîndu-i cu o neasămănată putere, că ziua de azi nu e ca cea de mîine; că – om sau lucru – astăzi sunt dar mîine pot să nu mai fie, și că dacă cumva tot urmează să mai stăruiască, un mîine în care nu vor mai fi le va ajunge și pe ele.
Tatăl său, care fusese pentru copiii săi o spămîie, lui, mai cu seamă, nu-i vorbise decît cu răsteală. Pe el, și pe frații săi, îi silea să vie în toate zilele să-i zică, la ore hotărîte: “Bonjour pa-pa, bonsoir pa-pa!” La masă, le poruncea să șadă pe scaune, drepți, să se uite în ochii lui, cînd le vorbea. Se speriau de cîte ori se supăra pe bucătar. I se părea că aude încă trîntirile scaunelor și țăndările farfuriilor ce se spărgeau.
Cu toate aceste, dînsul l-ar fi plîns și mai mult ca oricare din frații săi, dacă în acele momente nu i s-ar fi petrecut în conștiință o luptă ciudată. Se simțea cuprins de beția goanei pe care o dau caii cari intraseră în șosea, și o nemărginită dorință de neatîrnare și de libertate pătrundea în el. Fiorii prematuri ai plăcerilor sexuale îi destindeau mușchii cu lungirea brațelor și a picioarelor și-l cutremurau. Ce era bun în el se zvîrcolea sub ce era rău. Pe tatăl său ar fi voit să-l plînga cu hohot, pentru a-și dovedi lui ca l-a iubit în adevăr.
