×

Nós usamos os cookies para ajudar a melhorar o LingQ. Ao visitar o site, você concorda com a nossa política de cookies.

image

Poezie - Mihai Eminescu, Fata-n grădina de aur (2)

Fata-n grădina de aur (2)

La om e-un merit, ce la zei n-a fost.

De mă iubești, să-mi fii de sama mea,

Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

Întunecos și fără de speranță,

La ea privește geniul în nimb

Își simte inima legată-n lanțe,

În lanțul lumei cei cu-o mie limbi.

Chiar nemurirea mea, chiar abondanța,

Puterii mele tu o cei în schimb.

Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,

Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire

D-eternitatea mea să mă dizlege,

Să văd în juru-mi anii în pieire,

Să am în inima mea moartea rece,

Să fiu ca spuma mării în sclipire,

Să văd cum trec cu vremea, care trece...

O, mult ceruși, prea mult, și totuși ție

Ți-nchin splendori, putere, vecinicie.

La cer se-nalță el pe bolta mare,

Cu-aripe lunge curățind seninul

Privește-n jos castelul în splendoare,

L-apucă dorul inimei, suspinul.

Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,

Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!

Deasupra lumei risipite-n șoapte

El se-nălța un curcubeu de noapte.

Precum o floare ar ieși din surii

Și morții munți, din piatra lor uscată,

Astfel copila-nvioșează murii,

Pe când în bolta geamului s-arată

Copil al apei, cerului, pădurii,

A lumii-ntregi mai drăgălașă fată.

Ea asculta pe-al primăverii oaspăt

În dimineața ce-i zâmbește proaspăt.

Împrăștiată fulgerează roua

În viorii, strălucitoare boabe,

Țărâna-nvie-n primăvara nouă,

Răcoare-i vântul ca miros de ape;

Părea c-ar fi plouat, deși nu plouă

Decât lumină, ce nu mai încape.

Cu gura, fața, ochii ei, ea râde

Privind în soare, îi clipea, i-nchide.

În dimineața clară ca oglinda

La porți s-arată tânărul Florin,

În jur de ziduri calul și-l colindă,

Își simte inima înflată-n sân;

Dar poarta-nchisă brațu-i să-l tot prindă,

Ea nu se mișcă-n negrele-i țâțâni;

Ci el fereasta cum văzu crăpată,

Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

Pe-atunci copila împletea cunună

Din flori de aur și de diamante;

Din cărți o soață-a ei îi sta să-i spună

C-al ei noroc purtatu-i de un fante.

Când floarea-i căzu-n poală ea nebună

O sărută, zvârlind pe celelante,

Și-o mirosi cu gur-abia deschisă,

Și ochii ei pluteau în mii de vise.

Ea alergă cu grabă la fereastă,

Să vadă dacă vântul nu-i aduce

Și alte flori, așa frumoase c-asta,

Dar de-ngăimare ochiul ei străluce

Și surâzând ea rumenește, castă,

Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce,

Și el o vede și cu mândru glasu-i

El îi vorbi, oprindu-și calu-n pasu-i:

Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine,

Copil cu ochi de-albastră-ntunecime,

Cu-a tale gene de-aur dulci și fine,

Cu-al tău surâs de gingașă cruzime.

Ah, aș muri de-atât noroc și bine,

Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.

Nu știi ce-am suferit pân-a te-ajunge,

Copil frumos ca luna nopții lunge.

Ah, vin cu mine, vin-în a mea țară,

Casteluri am, grădini adânc-frumoase,

Sub pasul tău coroana-mi seculară

Mi-o pun mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă.

Am pietre scumpe în a mea comoară,

Mai multe decât tatu-ți are aur,

Ș-aur mai mult de cum argint el are,

Ș-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!

Ea îl privea cu ochiul plin de milă,

I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură,

În fața lui ea nu-și mai face silă,

Un léșin parcă inima i-o fură

Și trist privește tânăra copilă

Cumpliții muri și porți... Din ochiu-i cură

Un fir senin de lacrimi; ea își strânge

Cu-a ei mânuțe inima și plânge.

El, cum o vede astfel în fereastră,

Ș-aruncă ochiu-adânc și nobil-mare

Și drum el dă la pasărea măiastră

Aripile-și întinde, vrând să zboare,

Din ce în ce ș-întinde-aripa-albastră,

Din ce în ce se face tot mai mare,

Încât doar din mărimea unei vrăbii

Ea semăna acum unei corăbii.

Copila mea, îi zise, nu te teme,

Pe mulți am dus cu inimi doritoare,

Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme

Prin țări o mie peste sfânta mare

Nu vezi, Florin nici ști cum să te cheme,

Atât de mult iubirea lui îl doare,

De-aceea zvârle-n laturi ac și caer

Și să te-ncrezi corăbiei de aer.

Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna,

Ca și când ar fi vrut ca să se ție,

Și-ncet coboară pasărea străină

Pe-a lui Florin amabilă soție;

Pe cal ridică sarcina lui lină,

La pieptul lui ar vrea în veci s-o ție,

Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten,

Ș-acesta vântului s-așterne sprinten.

În vremea asta zmeul se suise

La cer, cu aripile lungi întinse,

Culege-n cale-i blândele surâse

A mii de stele, ce zburau ca ninse;

La tronul cel etern pe scări deschise

Stau mândre genii cu lumină-ncinse;

L-a Lui picioare în genunchi s-așterne

Și-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.

O, Adonai! al cărui gând e lumea

Și pentru care toate sunt de față,

Ascultă-mi ruga, șterge al meu nume

Din a veciei carte mult măreață;

Deși te-adoră stele, mări în spume,

Un univers cu vocea îndrăzneață,

Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale

N-ajung nici umbra măreției tale.

Ce-ți pasă ție dac-a fi cu unul

În lume mai puțin spre lauda ta,

Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,

Și sfarmă-n așchii veșnicia mea!

Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,

Și muritor voiesc a fi ca ea,

Ș-atâta dor, durere simt în mine,

Încât nu pot s-o port și mor mai bine.

Tu-i pizmuiești... și pizmuiești aceea

Ce ei în lume numesc fericire.

Au nu ți-i milă când privești scânteea

Cum că la soare e a ei pornire?

Astfel și ei își aruncar-ideea,

Dorința, păsul în nemărginire,

Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,

Astfel și omu-aspiră, dară moare.

Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme

De ură e-nfierat umanul nume,

Să ai de semenul tău a te teme,

Să fii ca spuma, fuga unei spume,

Sărmane inimi închegate-n vreme,

Sărmane patimi aruncate-n lume

Și să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept

Avui să-ți pun o inimă în piept?

Pe-o clipă-n mijlocul eternității

Să deschizi ochii tăi măreți și clari,

Să măsuri toate visele vieții,

Simțind încet cum iarăși redispari,

Să pari un fir de colb în raza vieții,

Și în părerea-i pe-un moment să pari,

Să fii ca și când n-ai fi... între ieri

Și mâni, o clipă... Oare știi ce-mi ceri?

Ce-i omul de a căruia iubire

Atârni lumina vieții tale-eterne?

O undă e, având a undei fire,

Și în nimicuri zilele-și dișterne.

Pământul dă tărie nălucirei,

Și umbra-i drumul gliei ce s-așterne

Sub pasul lui... Căci lutul în el crește,

Lutul îl naște, lutul îl primește.

Și acest drum al pulberei, pieirei,

Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna,

Nimic fiind, l-am închinat murirei

În van s-acopără oprind ruina,

Nimic etern în tremurul sclipirei;

În van adun și-și grămădesc lumina

În cărți și scrisuri, și în van ș-acață

De vis etern sărmana lor viață...

Și tu ca ei voiești a fi, demone,

Tu, care nici nu ești a mea făptură;

Tu, ce sfințești a cerului colone

Cu glasul mândru de eternă gură...

Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,

Când Universul era ceață sură...?

Să-ți numeri anii după mersul lunei

Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:

Într-adevăr, n-adânca depărtare

Văzu călări pe fată cu Florin.

Odată-n evii ochiul lui cel mare,

Și sfânt, ș-adânc de lacrimi este plin,

Ce cad tăind nemărginirea-n mare,

Mărgăritari frumoși și mari devin.

Încet bătând din aripi, maiestos,

Geniul mândru se pornește-n jos.

Cu fața tristă le privi în urmă

Și-ntinde mâna ca dup-orce-i dus.

În fundul lumei, unde apa scurmă

Al mărei sân acolo-o ar fi dus

Dacă-l iubea... Acuma plânsu-și curmă:

„Fiți fericiți cu glasu-i stins a spus

Atât de fericiți cât viața toată

Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată. "

Learn languages from TV shows, movies, news, articles and more! Try LingQ for FREE

Fata-n grădina de aur (2) Girl in the Golden Garden (2)

La om e-un merit, ce la zei n-a fost.

De mă iubești, să-mi fii de sama mea,

Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

Întunecos și fără de speranță,

La ea privește geniul în nimb

Își simte inima legată-n lanțe, |||||Ketten

În lanțul lumei cei cu-o mie limbi.

Chiar nemurirea mea, chiar abondanța, ||||der Überfluss

Puterii mele tu o cei în schimb.

Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,

Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire

D-eternitatea mea să mă dizlege, |||||lösen

Să văd în juru-mi anii în pieire, |||||||Verfall

Să am în inima mea moartea rece,

Să fiu ca spuma mării în sclipire,

Să văd cum trec cu vremea, care trece...

O, mult ceruși, prea mult, și totuși ție ||Wünsche|||||

Ți-nchin splendori, putere, vecinicie. ||Herrlichkeiten||

La cer se-nalță el pe bolta mare,

Cu-aripe lunge curățind seninul |||reinigen|

Privește-n jos castelul în splendoare,

L-apucă dorul inimei, suspinul.

Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,

Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!

Deasupra lumei risipite-n șoapte

El se-nălța un curcubeu de noapte. ||nălța||||

Precum o floare ar ieși din surii ||||||der Erde

Și morții munți, din piatra lor uscată,

Astfel copila-nvioșează murii, ||erfreut|

Pe când în bolta geamului s-arată ||||Fenster||

Copil al apei, cerului, pădurii,

A lumii-ntregi mai drăgălașă fată.

Ea asculta pe-al primăverii oaspăt |||||Gast

În dimineața ce-i zâmbește proaspăt.

Împrăștiată fulgerează roua verstreut||

În viorii, strălucitoare boabe, |der Violen||

Țărâna-nvie-n primăvara nouă,

Răcoare-i vântul ca miros de ape;

Părea c-ar fi plouat, deși nu plouă

Decât lumină, ce nu mai încape.

Cu gura, fața, ochii ei, ea râde

Privind în soare, îi clipea, i-nchide. ||||blinzeln||

În dimineața clară ca oglinda

La porți s-arată tânărul Florin,

În jur de ziduri calul și-l colindă,

Își simte inima înflată-n sân; |||aufgeblasen||

Dar poarta-nchisă brațu-i să-l tot prindă,

Ea nu se mișcă-n negrele-i țâțâni; |||||||Äuglein

Ci el fereasta cum văzu crăpată,

Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

Pe-atunci copila împletea cunună |||flochten|

Din flori de aur și de diamante;

Din cărți o soață-a ei îi sta să-i spună |||sofa|||||||

C-al ei noroc purtatu-i de un fante. ||||getragen||||

Când floarea-i căzu-n poală ea nebună |||||Schoß||

O sărută, zvârlind pe celelante, ||werfend||die anderen

Și-o mirosi cu gur-abia deschisă, ||riechen||||

Și ochii ei pluteau în mii de vise. |||schwammen||||

Ea alergă cu grabă la fereastă, |läuft||||

Să vadă dacă vântul nu-i aduce

Și alte flori, așa frumoase c-asta,

Dar de-ngăimare ochiul ei străluce ||ngăimare|||strahlt

Și surâzând ea rumenește, castă, |||rötlich|

Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce,

Și el o vede și cu mândru glasu-i

El îi vorbi, oprindu-și calu-n pasu-i:

Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine,

Copil cu ochi de-albastră-ntunecime,

Cu-a tale gene de-aur dulci și fine,

Cu-al tău surâs de gingașă cruzime.

Ah, aș muri de-atât noroc și bine,

Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.

Nu știi ce-am suferit pân-a te-ajunge,

Copil frumos ca luna nopții lunge.

Ah, vin cu mine, vin-în a mea țară,

Casteluri am, grădini adânc-frumoase, Schlösser||||

Sub pasul tău coroana-mi seculară

Mi-o pun mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă.

Am pietre scumpe în a mea comoară,

Mai multe decât tatu-ți are aur,

Ș-aur mai mult de cum argint el are,

Ș-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!

Ea îl privea cu ochiul plin de milă,

I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură, |||gesogen||||

În fața lui ea nu-și mai face silă,

Un léșin parcă inima i-o fură |Ohnmacht|||||

Și trist privește tânăra copilă

Cumpliții muri și porți... Din ochiu-i cură Cumpliții|||||||

Un fir senin de lacrimi; ea își strânge

Cu-a ei mânuțe inima și plânge.

El, cum o vede astfel în fereastră,

Ș-aruncă ochiu-adânc și nobil-mare

Și drum el dă la pasărea măiastră ||||||Meistervogel

Aripile-și întinde, vrând să zboare,

Din ce în ce ș-întinde-aripa-albastră,

Din ce în ce se face tot mai mare,

Încât doar din mărimea unei vrăbii |||||Spatz

Ea semăna acum unei corăbii.

Copila mea, îi zise, nu te teme,

Pe mulți am dus cu inimi doritoare,

Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme

Prin țări o mie peste sfânta mare

Nu vezi, Florin nici ști cum să te cheme,

Atât de mult iubirea lui îl doare,

De-aceea zvârle-n laturi ac și caer ||wirft|||||Käse

Și să te-ncrezi corăbiei de aer. ||||Schiff||Luft

Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna,

Ca și când ar fi vrut ca să se ție,

Și-ncet coboară pasărea străină

Pe-a lui Florin amabilă soție; ||||freundliche|

Pe cal ridică sarcina lui lină,

La pieptul lui ar vrea în veci s-o ție,

Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten,

Ș-acesta vântului s-așterne sprinten. |||||schnell

În vremea asta zmeul se suise |||Drache||hatte sich erhoben

La cer, cu aripile lungi întinse,

Culege-n cale-i blândele surâse |||||Lächen

A mii de stele, ce zburau ca ninse; |||||||Nebel

La tronul cel etern pe scări deschise

Stau mândre genii cu lumină-ncinse; |||||entzündet

L-a __Lui__ picioare în genunchi s-așterne

Și-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.

O, Adonai! |Adonai al cărui gând e lumea

Și pentru care toate sunt de față,

Ascultă-mi ruga, șterge al meu nume

Din a veciei carte mult măreață;

Deși te-adoră stele, mări în spume,

Un univers cu vocea îndrăzneață,

Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale

N-ajung nici umbra măreției tale. ||||deines (1) Ruhms|

Ce-ți pasă ție dac-a fi cu unul

În lume mai puțin spre lauda ta,

Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,

Și sfarmă-n așchii veșnicia mea!

Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul, ||Sterbliche|||

Și muritor voiesc a fi ca ea, ||will||||

Ș-atâta dor, durere simt în mine,

Încât nu pot s-o port și mor mai bine.

Tu-i pizmuiești... și pizmuiești aceea ||beneiden|||

Ce ei în lume numesc fericire.

Au nu ți-i milă când privești scânteea |||||||das Funkeln

Cum că la soare e a ei pornire?

Astfel și ei își aruncar-ideea, so||||werfen|

Dorința, păsul în nemărginire, der Wunsch|das Wesen||

Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,

Astfel și omu-aspiră, dară moare.

Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme

De ură e-nfierat umanul nume, |||verflucht|der Mensch|

Să ai de semenul tău a te teme, |||deinem Nächsten||||

Să fii ca spuma, fuga unei spume,

Sărmane inimi închegate-n vreme,

Sărmane patimi aruncate-n lume

Și să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept |||verfluchen|||||

Avui să-ți pun o inimă în piept? Heute|||||||

Pe-o clipă-n mijlocul eternității

Să deschizi ochii tăi măreți și clari, ||||großartig||

Să măsuri toate visele vieții,

Simțind încet cum iarăși redispari, ||||verschwinden

Să pari un fir de colb în raza vieții,

Și în părerea-i pe-un moment să pari,

Să fii ca și când n-ai fi... între ieri

Și mâni, o clipă... Oare știi ce-mi ceri?

Ce-i omul de a căruia iubire

Atârni lumina vieții tale-eterne? Hängt||||

O undă e, având a undei fire, |||||Welle|

Și în nimicuri zilele-și dișterne. |||||vergeuden

Pământul dă tărie nălucirei, |||der Illusion

Și umbra-i drumul gliei ce s-așterne ||||der Erde|||

Sub pasul lui... Căci lutul în el crește,

Lutul îl naște, lutul îl primește.

Și acest drum al pulberei, pieirei, ||||Pulver|des Vergehens

Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna,

Nimic fiind, l-am închinat murirei |||||dem Sterben

În van s-__acopără__ oprind ruina, |||deckt||

Nimic etern în tremurul sclipirei; |||Zittern|des Glanzes

În van adun și-și grămădesc lumina |||||sammeln|Licht

În cărți și scrisuri, și în van ș-acață |Büchern||Schriften|||umsonst||Akkusativ

De vis etern sărmana lor viață...

Și tu ca ei voiești a fi, demone, |||||||Dämon

Tu, care nici nu ești a mea făptură;

Tu, ce sfințești a cerului colone ||||Himmel|

Cu glasul mândru de eternă gură...

Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,

Când Universul era ceață sură...?

Să-ți numeri anii după mersul lunei

Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:

Într-adevăr, n-adânca depărtare |||tiefe|

Văzu călări pe fată cu Florin.

Odată-n evii ochiul lui cel mare, ||evii||||

Și sfânt, ș-adânc de lacrimi este plin,

Ce cad tăind nemărginirea-n mare,

Mărgăritari frumoși și mari devin.

Încet bătând din aripi, maiestos, ||||majestätisch

Geniul mândru se pornește-n jos.

Cu fața tristă le privi în urmă

Și-ntinde mâna ca dup-orce-i dus. |||||Orte||

În fundul lumei, unde apa scurmă |||||gräbt

Al mărei sân acolo-o ar fi dus

Dacă-l iubea... Acuma plânsu-și curmă:

„Fiți fericiți cu glasu-i stins a spus

Atât de fericiți cât viața toată

__Un__ chin s-aveți: __de-a nu muri deodată. "__