Costea

Vine Costea din război,

Și cu el vin alții doi.

Fața arsă, trupul supt,

Straiul colbuit și rupt.

Dar de multă voie bună

Sună codrii și răsună.

Cel mai tânăr-nchiotea:

—„Alelei, puicuța mea!

De m-aș mai vedea acasă,

Mire eu și tu mireasă!“

Cel mai vârstnic dintre ei:

—„Dragi bujori, copiii mei!

Știu că-mi ies mereu în drum,

Doar mă văd acum-acum!“

Doi cântau, cel mal vuia;

Costea, el tăcea, tăcea.

—„Alelei, tu Costeo, frate,

Spune-ne, ce gând te bate?“

—„Măi fărtați, nu-mi aflu rost;

Vesel eu ca voi am fost.

Mă gândeam la maica, biata,

Eu în foc, sub cruce tata—

Și deodat' așa din drum

M-a prins jalea nu știu cum!

Voie rea să nu vă facă:

Mi-a venit, dar o să-mi treacă!“

Cei doi cântă, codru sună,

Și tustrei merg împreună.

Când ajung la moara nouă

Calea lor se face-n două.

Doi pe rîu în jos s-au dus,

Costea, el, pe rîu în sus.

Singur și pustiu ce-i malul!

Și-ndemna cu vorbe calul:

—„Zboară, murgule, cu mine!

Zboară, că să zbor îmi vine!

Tânăr ești de patru ierni,

Câmp ai larg să mi te-așterni!

Nu te-opri, fărtate drag,

Până la maicuța-n prag!“

Și cu murgul el vorbea,

Murgul treaz înțelegea.

Gândul fulgeră ca zborul,

Dar mai fulger zboară dorul,

Zboară calul rândunel—

Costea tot cu jalea-n el.

Când a fost pe la răstoace,

Ochiul stîng a prins să-i joace.

În sat Costea când intra,

Cucuvaia-n turn cânta.

Iar când a bătut la poartă,

Mâ-sa-n casă caldă-moartă!

Cât a plâns cu ochi merei

Așteptând copilul ei!

Și n-a fost nici mângăiată

De-a-l vedea măcar o dată!

Și prin noapte-n capul gol,

Costea-n mijloc de ocol.

Să-și mai stingă-n vânt afară

Capul foc și gândul pară.

El sub tunetul de tun

S-a bătut ca un nebun.

Parcă de-și iuțea el pașii,

Mai curând piereau vrăjmașii.

Și-l mâná un singur gând,

Să se-ntoarcă mai curând.

Și la ce? Pustiu și gheață!

Mă-sa-l mai ținea-n viață.

Când era sub plumbi și fum,

Numai ea! și-acum, acum?

De-ar începe iarăși toiul,

Ah, de-acum de-ar fi războiul!