Povestea magului călător în stele (3)

«Vezi tu, zice umbra, pe-a hăului vale:

Pământul cu munți-i ce fumegă stins,

Cu mări adormite ce murmură 'n jale;

Dorm populii, țări și cetățile sale.

De-asupră-ți oceanul de stele întins.

«Pământul departe 'ntr'un punct s'a contrage

Căci lumi de departe în puncte se schimb,

Dispar a pământului visiune vage,

A stelelor țară curată se trage,

Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

« O stea, un imperiu întins e și mare,

Cu sute de țări și cu mii de ființi.

Cetățile mari răspândite-s în soare,

Palate de-argint se ridic gânditoare

Și regii sunt îngeri cu aripi de arginți ».

Și sufletul liber privirea-i sânțită

O nalță pe stelnicul, marele plaiu:

O patrie nouă sublimă, iubită,

De cântece plină din veacuri fugite —

Aici lumea - antică urmează-a ei traiu.

«Vezi steaua că munții și 'ntoarse și marea

Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.

A anilor spaț le destină un soare:

La una-i mai mic și la alta mai mare

Căci sorii scriu timpu 'n acest univers.

«Curând vom ajunge pe steaua senină,

Pe care în ceriuri numesc-o a mea.

De visuri, de umbre, de cântec e plină.

Curând vom intra în câmpia ei lină

Și 'n urmă-ți pământul rămâne — o stea.

III

Magul rămas în munte, din el ieși afară,

Pe-o piatră detunată el șede peste văi,

Privește. — Codrii mângâiu cu vânt de primăvară

A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.

Se suie 'n vârf de munte, o stea din cer coboară

O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,

Pe ea șezând călare, în infinit el sboară,

Stelele sclipeau sfinte și 'n cale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale

A lumilor adânce și blânde rugăciuni

Și întinzând în vânturi aripele regale

L'a lumii trepte - albastre le duc și le depun.

Pe magul cel puternic ei îl salută 'n cale,

El trece dus de steaua ce sboară ca un gând

Și când veni sânt, mare, pe-a caosului vale

Dă drum stelei, s'aruncă în hăul fără fund.

De-asupra vedea stele și de desuptu-i stele,

El sboară fără preget ca tunetul rănit;

În sus, în dreapta, 'n stânga lanurile de stele

Dispar. — El cade - un astru în caos asvârlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită:

L'a caosului margini un astru blând ușor;

Cale de mii de zile el cade 'ntr'o clipită,

Sboară ca gândul care l-aruncă în viitor.

Din ce în ce s'apropie de lumea depărtată,

O zi mai are încă ș' ajunge 'n luna lui.

Acolo el răsuflă de calea-i depărtată —

De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește

Ce lumina albastră mergându-și drumul său;

Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește,

O, cum iubesc eu steaua, unde m'am născut eu.

Mai e 'n tot universul o stea plină de pace,

Neturburată, vecinic de ură, de război;

În toate Creațiunea gura ei vecinic tace,

N'o bântuie griji rele, n'o bântuie nevoi.

«E-un om, care pe dânsa nefericit se ține

Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,

Dar soartea lui schimba-voiu, din rău oiu face bine—

Cobor acum în astru-mi să-l mângâiu și pe el ».

Din vârf de munte 'n lună în spațiu iar s'aruncă,

În clipă - ajunge 'n norii ai astrului natal,

Cu - amor el îl privește, cu o privire lungă,

În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, l-împletește, din el își face scară,

O - aruncă - în zarea lungă de flutură în vânt,

Apoi pe ea cu 'ncetul bătrânul se coboară

Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.

Din norii cei mai deși el luase o bucată,

Își face din ea luntre, ce luneca pe val,

A mărei unde - albastre alunecă 'nspumate

Și-l duc în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari grădini de laur,

Lebede argintoase aripele 'ntinzând

Veneau sfâșiind apa la luntrea lui de aur

Și se 'nhămau la dănsa și o trăgeau cântând.

Bătrânu 'n manta-i albă înfășurat visează

Iar lebede - argintoase luntrea bogată trag,

Al valurilor cântec pe el îl salutează —

Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină

A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,

Cântat de îmmiirea valurilor senină

Și îngânat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării

O sfâșie — și - aproape ea vine - acum de mal,

Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,

Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo printre stânce bătrâne și schelete,

Un templu în ruină, de apă înnecat,

Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclină

Și stă 'n curând să cadă de vreme sfărâmat.

În scorburi de părete trăiește - un biet călugăr

Tânăr, frumos — dar însă ca umbra el e slab.

Din stânce năruite, din pietre și din bulgări

Făcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri.

Ce vrea nici el nu știe, se chinuie 'nzădar,

Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri,

Nu bea apă d' isvoare , ci valul mărei - amar .

Astfel el vrea viața s'o sfarme, s'o scurteze.

De ce? și pentru cine el singur n'a știut.

Astfel se chinuește în rugăciuni ascese

În câte-o biată arfă din arcul sfărâmat.

O arfă de aramă cu coarde ruginite,

El sbârnăie pe dânsa un cântec desolat.

Strune - amorțite tremur de mâna lui trezite.

El chiamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.

Ș'acum el sta în lună pe-o piatră risipită

Și cântecu-i în noapte sbura mult dureros,

Părea c'așteaptă-în aer pe umbra lui iubită

S'o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.

Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă —

Pe-o stânc'apoi se suie — pe-ascetul îl măsoară

Cu ochiul. Ca geniul văsduhului el stă.

Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,

Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar,

El stânca lui o lasă, la mag încet el vine

Și mâna lui o prinde — și 'ntreabă cu glas rar:

— «Ce-ai mai făcut părinte... iar ai venit la mine.

Crezi tu c'o să mă mângâi pe mine? nu, în veci

Surd este al meu suflet l'a tale vorbe line

Cum stâncele la glasu-mi surde rămân și reci.

«O vino colo 'n scorburi ca să-ți arăt fereasta

Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit

Prin stâlpi 'n prăbușeală... prin arcuri sparte... Asta...

Pe-aici pe-o scară, de-aur ea blândă a intrat».

— «De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu' atuncea,

Să trăiești în ascese gândind la Dumnezeu,

Bând apa mării amară în negrele spelunce —

Ca să domini în tine ispita, geniul rău!...»

— «Ispită neagră dânsa?, un geniu rău, o, nu el

Răspunse trist și dulce fantasticul ascet.

De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spue,

De-ar spune-o dânsa însăși — eu totuși nu o cred.

«Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,

Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,

De-aș spune numai chipul cum privirilor mele

S'arată — n'ai mai crede că-i geniu infernal.

Când ca un vis argenteu plutește blonda lună

Prin marea - albastră 'n ceruri, prin somnoroșii nori,

Când noaptea-i o regină lunatecă și brună,

Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

«Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă,

Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,

Arfa care din pietre durerile le chiamă,

Din stâncile stârpite, din valu 'nfuriat...

« Și cânt... Din valuri iese câte o rază frântă

Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.

Din nori străbate-o rază molatecă și blândă,

O rază diamantă cu - albeața ei de nea.

«Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte

Cu-a ei lumină blândă — o muzică de vis

Din aer și din mare cântului meu răspunde,

Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

«La mijlocul de aer, în sfera de lumină,

Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,

Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,

Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

«Și se coboară palid pe drumul razei sale

Și se coboară - alene, cu cântecu-mi l'invoc

Și haine argintie coprind membrele sale,

Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

«Eu stau uimit și palid... mâna-mi involuntară

Se mișcă tremurândă pe coardele de fier,

Ce caută - al meu suflet în acea sfântă oară

De la turburii creeri în van eu samă cer.

«Cine-ar fi oare umbra aceea argintie

Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o 'nvoc,

Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,

În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc?

«Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,

Am pus în ea o parte a sufletului meu.

E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă

Ce într'o noapte albă, pe-o rază tremurândă

Părăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu.

«Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,

Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună

Pe-acea parte iubită a sufletului meu

Și ea venind prin noapte ca o rază de soare

Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,

Pân' se preface 'n chipul ce l-am visat mereu.

«Nu e vre o fantasmă nebună și deșartă,

E o făptur' aievea, cu gând din gândul meu,

Dintr'un noian de raze am întrupat-o eu

Și inima-mi o chiamă, gândirea-mi o desmiardă

Și sufletul din mine e și sufletul său.

«Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,

Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil

S'a 'mpreunat în marea aerului steril

Cu razele a lunei ce 'n nori stă să se culce

Și a format un înger frumos și juvenil».

« Nebun ori ești lunatec — bătrânul murmurează...

E visul tinereții, e sete de amor.

Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...

La cântecul tău eco răspunde plângător

Și tu 'mpopulezi marea cu suflete de raze

Și stelele de cântec le împli visător.

«Ia una câte una icoanele pălite,

Ia una câte una o und', o stea de foc

Și toate sunt nimica... când toate la un loc

Pot în tine visarea și cântul să-l escite,

Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,

Ce se 'mpreună 'n aer, care se sparg în nori,

Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători».

—« Și dac'ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie

Se poate că trezită, a 'nfipt ochii cumpliți

În fruntea-mi veștezită, în creeri rătăciți

Și 'n jurul ochilor mei gravă ca la stafie

Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ?

Fie așa—eu nu zic... Și totuși nebunia

Cum e, cu chipul dulce, cu care m'a coprins

Îmi place — cum îmi place visul de raze nins,

Îmi place cum îmi place o umbră argintie.

Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,

Lovește chipul dulce creat de fantasie

Și acest chip devine palid ca o stafie

Și'ndată ce-l privești tu el stă să se confunde

Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.

Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea.

Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos,

Înger c'ochi mari albaștri, cu chipul luminos...

Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.

Căci n'o aprind... din contră... Ca cel ce-i place - un vis

Și chiar trezit de friguri el ține ochiu 'nchis

Ca mai departe visul frumos să îl viseze,

Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros

De pot prelungi încă visul meu radios.

De n'ar fugi 'nfidelul... O de ar sta mereu

Să oglindez întrînsul adânc sufletul meu

Cu cântecu-mi ferice, simțirea să-i desmierd

Și 'n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd…

De n'ar fugi!... dar fuge... Fuge cum luna plină

Încearcă după codri greu capul de-l înclină