014.2. Viscolul
Viscolul de Vasile Alecsandri
Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie. Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african.
Viscolul frământă lumea!...
Lupii suri ies după pradă, Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt, Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pământ.
Zberăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. Şi-n departe se aude un nechez răsunător... Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător!
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!
