Prahova

Din pământ, din locuința

Mamei tale, ieși zâmbind,

Prahova! Și stai mirată

Și te tremură dorința

Să vezi lumea cu lumină!

Inima de plâns ți-e plină;

Ochii tăi spre soare cată

Și-ai tăi ochi mai vii s-aprind.

În pământ cât e de rece

Și-n pământ nu vezi nimic

Nu te mai întoarce-acasă!

Eu pe drum te voi petrece

Cu povești și cu povețe,

Voi cânta a ta frumsețe!

Lasă lumea ta, o lasă,

Tu frumoasă, eu voinic!

Vino-ncet pe-aici, iubită!

Adă mâna, să nu cazi

Peste pietrele din cale!

Tu tresari de fericită

Și-mbătată de viață;

Soarele-ți răsare-n față

Haid-acum fugind la vale

Printre șoptitorii brazi.

Ce frumos se-mbracă dealul

Cu flori roșii pe-unde treci!

Îți întâmpină sosirea

Munții ce despart Ardealul,

Codrii vechi și plini de noapte,

Luncile cu mii de șoapte.

Râzi cu hohot la privirea

Neguroșilor Buceci?

Uite-acum cât ești de mare,

Uite ce frumoasă ești!

Tu, sălbatico-ntre fete,

Iată sate-acum în zare,

Prahova, să fii cuminte!

Ține cumpăt la cuvinte,

Stăi și pune-ți flori în plete,

Mai frumos să te gătești.

Potrivește-ți părul bine;

Strânge mijlocelul tău,

Pieptul plin ca să-ți răsară!

S-or uita flăcăi la tine,

Și copile tinerele:

Să vorbești frumos cu ele,

Să nu-ți scoată vorbă-n țară

Că tu ești crescută rău!

Iată satul! E Azuga.

Tu auzi acum întâi

Dulce vuiet de vioară

Haid,-iubito, haid cu fuga,

Să jucăm și noi chindia!

Cum te-aprinde veselia

Și cum joci tu de ușoară,

Și-ai voi să tot rămâi!

Dar te mână-n lume dorul

Să vezi lumea! Și tu fugi

Și te pierzi visând cu gândul.

Veselă-ți mlădii trupșorul

Și la brâu pui flori de viță,

Flori de crâng pui în cosiță

Și pe-alesul tău visându-l

Treci prin văi, cu blânde rugi.

Dar auzi! E plin pământul

De răsunete! Pe loc

Un balaur cât un munte

Vine-nfiorat ca vântul

Cu o sută de picioare

Cu mugiri șuierătoare,

Și-i c-un ochi de foc în frunte

Și pe nări el varsă foc!

Prahova năvalnic sare,

Neștiind aceasta ce-i.

Pletele-i rămân răzlețe,

Ochii plini de spaimă-i are

Și cu pieptul gol s-aruncă

Peste liniștita luncă

Părul ei sunt valuri crețe,

Spuma albă-i pieptul ei!

Te-ai speriat, frumoasă fată,

Galbenă ce te-ai făcut!

A fost tren, n-a fost balaur!

Plângi acum și, rușinată,

Pieptul plin, vădita taină,

Ți-l ascunzi sub larga haină

Și dai părului de aur

Tot repaosul pierdut.

Dar tu uiți curând! Și iară

Salți pe netedele lunci,

Și cu râsuri repetate,

Veselă din cale-afară,

Iai câmpiile de-a latul,

Și când vezi deoparte satul

Bați în palme și pe spate

Capul gingaș ți-l arunci.

Iat-o! Pe sub râpi înalte,

Ea cu hohote adânci

Fuge, parcă-i urmărită;

Strânge pieptul să nu-i salte

Și pe după stânci dispare

Și târziu, departe-n zare,

Leneșă și obosită,

Iese iar de după stânci.

Câteodată, mânioasă,

Spumegând la cotituri,

Te azvârli vuind la vale

Dar așa ești mai frumoasă!

Ochii negri ți-i întuneci;

Și sălbatică aluneci;

De-al tău vuiet gem în cale

Luniștitele păduri.

Stai! Tu simți un tremur rece!

Caraimanul, până-n nori,

Stă pândind în cap să-ți cadă

Pe sub el dacă vei trece!

Uite, parcă-l mișcă vântul!

Să ne-ajute Domnul sfântul!

Uite-acum, să nu ne vadă

Am scăpat! dar ce fiori!

Dar de ce-ți astâmperi pasul?

Prahova, de ce te miri?

De ce vezi, îți moare mintea

Și-ți întinerește glasul

Iată, vilele răzlețe

Cu ciudate turnulețe!

Tu te-nchini pe dinaintea

Învechitei mânăstiri.

Vezi castelul în lumină;

Brazi trăsniți pe dânsul cad.

Și sub codru, visătoare,

Trece-n gânduri o regină

Palidă e Carmen Sylva!

Al ei nume pomeni-l-va

Codru-n veci, c-a fost sub soare

Doamna codrilor de brad.

Să plecăm, frumoasă fată,

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahovița-n vale,

Ca și tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!

Iată. Câmpina pe colnic,

Și Doftana-ți iese-n cale

Și noi tot călătorim.

Și-acum trenul când mai vine

Nu te temi! Cu el în pas

Fugi alături, salți nebună,

Râzi de el, și el de tine!

El ușor și tu ușoară

Dar el zboară, zboară, zboară,

Și prin văi departe sună

Batjocoritoru-i glas.

Dar ce ai, frumoasă fată,

De ce-ți bate pieptul des?

Prahova, după movilă

Pentru ce te-oprești mirată

Și pleci ochii? Colo-n zare

Un flăcău frumos răsare,

E Teleajenul, copilă,

Simți că este-al tău ales.

Semne el cu mâna-ți face;

Tu roșești râzând mereu,

Și râzând te-neacă plânsul.

Prahova, te las în pace!

Nu mai ceri a mea-nsoțire,

Te-am adus până la mire:

Mână-n mână tu cu dânsul

Să plecați cu Dumnezeu!