×

Ми використовуємо файли cookie, щоб зробити LingQ кращим. Відвідавши сайт, Ви погоджуєтесь з нашими правилами обробки файлів «cookie».

image

Cartea de Aur - Alexandru Macedonski, Zi de august (2)

Zi de august (2)

Nu mai încăpea îndoială: de data asta trebuia să fie Costică. Trăsura i se arătase, la început, ca un punct ce aluneca cu iuțeală în mijlocul unui nor de praf. Dar punctul se apropiase, se mărise, se făcuse trăsură cu patru cai la roată și cu doi înaintași, și ajunsese la priporul unde urma să se abată de pe drumul cel mare pe valea Plăviței în jos.

Nedomirirea nici nu ținu de altfel mult... Trăsura trecuse în adevăr de pripor, și o cîrmise drept spre sat, opintindu-se printre glonțane și făgașurile impietrite de soare, către podul de bîrne al Plăviței.

Stambulache coborî cîte două-două trepte, iar bătrîna, rămasă în foișor, apucă și ea ochianul și, nemaiputîndu-se îndoi, își fîlfîi batista ca și cum Costică ar fi putut s-o vadă.

Din prunărie flăcăii, care își desumețeau mînecile, pătrundeau în curte cîte trei și cîte patru, și urmați de fete – fiindcă isprevnicelul oprise culesul din porunca pitarului – se înșirau de-a lungul jicnițelor de scînduri, ori se așezau pe sub pătule. Vorbele, glumele, mișcarea umpleau curtea.

Dar butia fusese desfundată de argați, și toți se trăgeau într-acolo și se uitau cu jind la ea.

Dar unii, zărind doi lăutari ieșiți ca din pămînt – cinghinele care, în anterie zdrențăroase, zdrăngăneau coardele de la cobză și scîrțîiau o vioara – își dau cu cotul – strigau: “să trăiască cuconul Stambulache!”

Cînd trăsura sosi la poartă, soarele sfințea pe după dealuri, oalele cu vin trecuseră din mîna în mînă, firele din sprîncenele pitarului se zbîrliseră și se dezbîrliseră de bucurie. Floarea aruncase azima la cuptor, cucoana Paraschiva se hotărîse să-și întîmpine băiatul la “Crucile din vale”, și lăutarul cu vioara, după poruncile chefuite ale pitarului:

Trage Cioară Din vioară Să s-audă de la moară...

cînta de rupea pămîntul; cobzarul îi ținea isonul, fetele bătuseră curtea sub un început la horă.

Costică, tînăr de douăzeci și doi de ani, cu flăcări răscolitoare în ochi, înalt și subțire ca o mlădiță, fire nervoasă dar puternică, sări jos, în mijlocul strigătelor de buna venire. El își ascunse capul pe sînul mamei sale, care nici nu ajunse în poartă, îi sărută mîinile, trecu la tatăl său, de al cărui gît se aruncă, mulțumi țăranilor, roșindu-se de cîte ori o fată își ducea mîna la gură și la frunte, și ca să scape din încurcătură, întreba de masă.

Mama se repezea atunci pe scara, Stambulache, Costică și preotul o urmau.

Pîrvu le ieșea în capul scărei cu un clondir de țuică pe o tavă cu pîine și cu sare. Singură Floarea nu se arăta, își făcea de lucru, își băga capul prin dulapuri.

Bătrîna, prea uimită ca să-și dea seama despre ce se petrecea, schimba apa de prin paharele cu verbine, cu busuioc și rozmarin, cu ochiul-boului și cu alte flori de țară, ștergea ochii lăcrimați, tușea, își sufla nasul cu zgomot.

– Ministru! să te văd ministru! se auzea glasul lui Stambulache în foișor, și pitarul mai da o țuică peste cap... Sfinția-sa își neteza barba, bea cu smerenie, își lingea buzele, mai bea cîte nițel, se oprea, părea muncit de gîndul să rostească un logos.

Dar Pîrvu, care lăsase tava cu rachiu pe un scaun de paie, se urca pe scară cu ciorba, un castron alb cu marginile albastre.

Floarea, cînd Costică intră în casă, vru să-i sărute mîna.

Ce? Glumea? Apoi s-ar fi putut una ca asta? Nu copilăriseră ei împreună? N-alergaseră după cuiburi? Nu se daseră de-a dura pe coastă printre buruieni și mărăcini, și mai aveau ei astîmpăr, cît e vara ziua de mare, aci cățărîndu-se prin duzi și nuci, aci mîncînd dude și porumbe de se întorceau cu mîinile și buzele vinete? Dar moriștele ce le făceau pe nisip, aducînd la ele cîte un fir de apă pe care îl furau izvoarelor din apropiere? Dar jocul lor de după ciuturile cu coperișul înflorit de leuștean și de păpădie, ori înecat de pălămidă și de urzici? Apoi, socul cel mare din care tăiau creci și făceau pușcoace? Ce? Astea nu fuseseră? Și crede dumneaei că copilăria se uită așa de ușor, și că, dacă el a fost la București, nu s-a mai gîndit la nimeni?... Ei! Aș!... Ce sunt atunci trandafirii de mătase rourați cu sticlă pisată, cum poartă numai cucoanele de la Rîmnic și de la Craiova, și pe care i-a luat anume pentru dînsa de la cel mai de seamă marchitan din București? O să-i vadă, mă rog, cînd și-o deschide lada și și-o descărca lucrurile, dar, pînă atunci, să facă bine să stea jos.

Iar de pe scaun, Costică o apucă de amîndouă mîinile și o așeză cu sila la masă, spre marele haz pe care îl făceau pitarul și popa Smarandache, și chiar cucoana Paraschiva.

După cum se întîmplă totdeauna în asemena împrejurări, și la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor, iar pe barba și mustățile preotului, zeama galbenă se agăța cu stropi mari, ce, cînd nu recădeau în taler, se pierdeau în paduratice adîncimi.

Cînd veni rîndul mezelurilor, cînd se umplură și se goliră paharele de mai multe ori, cînd se aduse claponul cu hrean, și, mai cu seamă, cînd pitarul Stambulache despică curcanul cu gușa grasă și carne rumenă, vorbele ce, la început, se tîrau, pe deasupra mesei, zburară și se încrucișară, se topiră una în alta, nelăsînd să se audă decît crîmpeie din cele care se spuneau. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile. “Ministru! să te vad ministru!”, nu contenea să se audă de cîte ori bătrînul își ridica paharul. În vremea asta, Costică vorbea despre București, Floarea despre zăvoiul de la moară, bătrîna despre căimăcămia lui Iancu Bibescu, popa despre patrafirul ce i se rupsese...

– Bucureștii! Ce oraș, ce lume! Dar și cîtă ticăloșie.

– Da, în vremea mea boierii...

– Și toată lumea, cucoana Paraschivo, toată lumea era credincioasă.

– Mai ții minte, domnule Costică, cum era sa ne înecam în Plăvița! Ne duseserăm la moară...

Stambulache însă ridică paharul:

– Ministru! Să te vad ministru! strigă el cu glasul păienjenat, cu capul dat pe spate.

Cînd se sfîrși masa și cînd ieșiră cu toții în foișor, înnoptase. Dar isprăvnicelul îngrijise de un foc ce ardea cu vîlvătăi și se făcea că întunecimea de primprejur să pară mai deasă, iar dinspre el urca un puternic miros de porumb copt, pe care țăranii și-l prăjiseră în spuza lui...

Hora luase la mijloc focul și chipurile aprinse răsăreau din întunerec. Voinicii care o învîrteau, și despre care avea să se ducă pomina, izbucneau în lumină alaturi de fete în cămăși cu altițe, ori piereau înghițiți de noapte, după cum se ducea jocul ce se strîngea sau se lărgea, se încetinea sau se iuțea, da pe brînci, zguduia bătătura și casa – cutremura dealul. Băieții cei de tot tineri, cu dimie strîmtă și găitănată pe picioare, cu scurte mintene în umeri sau numai în cămăși, cu căciulele pe ceafă – unii cu pălării de pîslă neagră înconjurate de flori – ridicau nori de praf cu săriturile lor, zbuciumau noaptea cu chiote, și intrau și ieșeau din întunerec ca niște năluci. Bine legați – voinici și frumoși – cu buzele abia înseilate de mustăți, sau spelbi – oacheși sau roșcați – cu ochii negri sau cu ochii albaștri – nu era unul să nu fure cîte-o inimă, și să nu se desprindă din horă cu cîte-o fată...

Tot ce vedea i se părea lui Costică nou, și tot ce vedea îl fermeca... Bucureștii i se înfățișau deodată urîți; cartea pe care o învațase, o curată deșertăciune; diploma lui de advocat, o nerozie. Viața liniștită, fericirea, erau aici, între dealurile unde se născuse, printre ogoarele din neam de neam ale Stambuleștilor. Șesul Plăviței, dealurile de dincolo de el; pădurile și satele de pe costele lor, pe care le ghicea mai mult decît le vedea; focurile aprinse prin noapte; biserica satului strămoșesc înecată în întunerec, îi năvăleau din priviri în minte, din minte în inimă.

Urarea, strigătul de: “Ministru! să te vad ministru!” i se părea acum o glumă.

În tihna cîmpului, în munca pămîntului, în a fi ce a fost tatăl tău și tatăl lui, iată – poate – iată, desigur, adevărata fericire – singura.

Și dîndu-se jos din pridvor, el intră în horă, - cam nedibaci la început – dar, în curînd, dînd și el pe brînci, sărind și el cît zece, chiuind și el, și uitîndu-și de diploma, ca și cum n-ar fi fost, de codicele civil și de cel penal, de trebile politice și administrative – de drepturile și datoriile cetățenești...

Lăutarii se duceau cînd spre o margine a horei cînd spre cealaltă și urmau – cu flăcări roșii pe obraz – să-și zdrăngănească unul cobza, celălalt vioara.

Niță al dascalului, cu boneta de cazarmă pe ceafă, cu cizme împintenate, în pantalonii ce-i trosneau pe picioare, în tunica de dril descheiată la piept, sărea cît zece:

– Uite-așa!

– Și-așa!

– Și-încă-așa!

Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duseseră, se desprinsese din joc, și din umbra în care își ascundea vînătăile și buzele stoarse, căuta să nu se mai uite la Niță. Cu toate astea, ochii tot la el o duceau, la el care îi furase inima și mintea cu jeraticul din ai lui, cu părul lui scurt de scapăra scîntei roșiatice...

Hora, ce ajunsese un vîrtej, i-l răpea pe fiece clipă, și i-l readucea cu aceiași iuțeală. Împreună cu fete și cu băieți, el, cînd încăpea în cîte o aripă de lumină a focului, da pe brînci, sărea cît zece, și trecea pe dinaintea ei, chiotind și cutremurînd dealul.

– Tot-așa!

– Și-așa!

– Și-încă-așa!

– Hei! Hei!

Și vîrtejul, ce părea că se domolește, după ce azvîrlea afara pe mulți, se făcea iar nebunie!

– Hei! Hei!

– Uite-așa!

– Tot-așa!

– Și-ncă-așa!

– Hei! Hei!

Niță, care la rîndul lui ieșise din horă, dete de Trana rezemată de colțul unui pătul.

Cu buzele întredeschise peste un fir de pai, pe care îl strîngea între dinți, el se folosea de umbra în care focul lăsa acea parte a curței ca să-i petreacă un braț pe după grumaji...

Dar ea se lupta, nu mai vrea, și fiindcă Niță tot n-o lăsa și o îmbrîncea mereu mai spre întunerec, ea-l ruga… “Niță, Niță!” – “Niță! Niță!” și, rugîndu-l, se părăsea în voia lui care, deși pe un alt drum, o ducea tot spre prunăria înecata de întunerec, tot spre ulmul cu puiul de mierlă, pe cînd, din chiotele ce-i ajungeau, urmau să se desprindă, aci mai tare, aci mai aproape stinse, vorbe gîfîietoare sau șuierate:

– Uite-așa!

– Și-așa!

– Și-ncă-așa!

– Hei! Hei!

Iar cînd se ridică luna, din hora ce se spărsese nu mai rămăsese decît focul ce se stingea... Foișorul era pustiu, o liniște se lăsase asupra casei, iar răcăneii, și cîte-o hantă de cîine, luau în stăpînire noaptea ce se făcea înaltă...

Learn languages from TV shows, movies, news, articles and more! Try LingQ for FREE

Zi de august (2) Augusttag (2) August Day (2) Día de agosto (2) Giorno di agosto (2) Dag van augustus (2) Августовский день (2) Ağustos Günü (2)

Nu mai încăpea îndoială: de data asta trebuia să fie Costică. |||doubt||||||| There was no longer any doubt: this time it had to be Costică. Trăsura i se arătase, la început, ca un punct ce aluneca cu iuțeală în mijlocul unui nor de praf. ||||||||||||speed|||||| The carriage had appeared to him, at first, as a point sliding quickly in the middle of a cloud of dust. Dar punctul se apropiase, se mărise, se făcuse trăsură cu patru cai la roată și cu doi înaintași, și ajunsese la priporul unde urma să se abată de pe drumul cel mare pe valea Plăviței în jos. But the point had approached, had enlarged, had turned into a carriage with four horses at the wheel and two predecessors, and had reached the pen where it was to deviate from the great road down the Plăvița valley.

Nedomirirea nici nu ținu de altfel mult... Trăsura trecuse în adevăr de pripor, și o cîrmise drept spre sat, opintindu-se printre glonțane și făgașurile impietrite de soare, către podul de bîrne al Plăviței. The neglect didn't last long... The carriage, indeed, had passed through the rush, and it was steering straight toward the village, struggling among the thickets and the sun-baked furrows, towards the wooden bridge of Plăvița.

Stambulache coborî cîte două-două trepte, iar bătrîna, rămasă în foișor, apucă și ea ochianul și, nemaiputîndu-se îndoi, își fîlfîi batista ca și cum Costică ar fi putut s-o vadă. Stambulache descended two steps at a time, while the old woman, left in the gazebo, took the eyeglass and, unable to bend anymore, waved her handkerchief as if Costică could see her.

Din prunărie flăcăii, care își desumețeau mînecile, pătrundeau în curte cîte trei și cîte patru, și urmați de fete – fiindcă isprevnicelul oprise culesul din porunca pitarului – se înșirau de-a lungul jicnițelor de scînduri, ori se așezau pe sub pătule. ||||||||||||||||||||||||||||||"along the"||||||||| From the plum orchard, the young men, rolling up their sleeves, entered the yard in groups of three or four, followed by girls – as the foreman had stopped the picking at the command of the chief – they lined up along the wooden fences or sat under the sheds. Vorbele, glumele, mișcarea umpleau curtea. The words, the jokes, the movement filled the courtyard.

Dar butia fusese desfundată de argați, și toți se trăgeau într-acolo și se uitau cu jind la ea. But the barrel had been cleared by the porters, and everyone was pulling toward it and looking at it with longing.

Dar unii, zărind doi lăutari ieșiți ca din pămînt – cinghinele care, în anterie zdrențăroase, zdrăngăneau coardele de la cobză și scîrțîiau o vioara – își dau cu cotul – strigau: “să trăiască cuconul Stambulache!” But some, seeing two musicians appearing as if from the ground - the poor fellows who, in tattered clothes, rattled the strings of the cobză and squeaked a violin - nudged each other and shouted: 'Long live Mr. Stambulache!'

Cînd trăsura sosi la poartă, soarele sfințea pe după dealuri, oalele cu vin trecuseră din mîna în mînă, firele din sprîncenele pitarului se zbîrliseră și se dezbîrliseră de bucurie. When the carriage arrived at the gate, the sun was blessing over the hills, the jugs of wine had passed from hand to hand, the hairs in the tavern keeper's eyebrows were bristling and unbristling with joy. Floarea aruncase azima la cuptor, cucoana Paraschiva se hotărîse să-și întîmpine băiatul la “Crucile din vale”, și lăutarul cu vioara, după poruncile chefuite ale pitarului: The flower had thrown the bread into the oven, lady Paraschiva had decided to greet her boy at 'The Crosses in the valley,' and the fiddler, following the carousing orders of the tavern keeper:

Trage Cioară Din vioară Să s-audă de la moară... Pull, Crow, from the violin so that it can be heard from the mill...

cînta de rupea pămîntul; cobzarul îi ținea isonul, fetele bătuseră curtea sub un început la horă. the song of the earth breaking; the bagpiper kept the rhythm, the girls were dancing in the yard to the beginning of the hora.

Costică, tînăr de douăzeci și doi de ani, cu flăcări răscolitoare în ochi, înalt și subțire ca o mlădiță, fire nervoasă dar puternică, sări jos, în mijlocul strigătelor de buna venire. Costică, a twenty-two-year-old young man, with fiery sparks in his eyes, tall and slender like a sapling, a nervous but strong disposition, jumped down amidst the welcoming shouts. El își ascunse capul pe sînul mamei sale, care nici nu ajunse în poartă, îi sărută mîinile, trecu la tatăl său, de al cărui gît se aruncă, mulțumi țăranilor, roșindu-se de cîte ori o fată își ducea mîna la gură și la frunte, și ca să scape din încurcătură, întreba de masă. He hid his head on his mother's breast, who had not yet made it to the gate, kissed her hands, went to his father, whom he threw his arms around, thanked the peasants, blushing each time a girl raised her hand to her mouth and forehead, and to escape the awkwardness, he asked about the meal.

Mama se repezea atunci pe scara, Stambulache, Costică și preotul o urmau. Mama was repeating herself on the stairs, Stambulache, Costică, and the priest were following her.

Pîrvu le ieșea în capul scărei cu un clondir de țuică pe o tavă cu pîine și cu sare. Pîrvu was coming out at the top of the stairs with a jug of țuică on a tray with bread and salt. Singură Floarea nu se arăta, își făcea de lucru, își băga capul prin dulapuri. Only Floarea did not show up; she was keeping herself busy, sticking her head into cupboards.

Bătrîna, prea uimită ca să-și dea seama despre ce se petrecea, schimba apa de prin paharele cu verbine, cu busuioc și rozmarin, cu ochiul-boului și cu alte flori de țară, ștergea ochii lăcrimați, tușea, își sufla nasul cu zgomot. |||||||||||||||||||||||||||||||||||||blew||| The old woman, too astonished to realize what was happening, was changing the water from the glasses with verbena, basil, and rosemary, with eyebright and other country flowers, wiping her teary eyes, coughing, blowing her nose loudly.

– Ministru! – Minister! să te văd ministru! let me see you, Minister! se auzea glasul lui Stambulache în foișor, și pitarul mai da o țuică peste cap... Sfinția-sa își neteza barba, bea cu smerenie, își lingea buzele, mai bea cîte nițel, se oprea, părea muncit de gîndul să rostească un logos. the voice of Stambulache could be heard in the gazebo, and the steward took another shot of țuică... His Holiness smoothed his beard, drank humbly, licked his lips, drank a little more, stopped, seeming troubled by the thought of saying a word.

Dar Pîrvu, care lăsase tava cu rachiu pe un scaun de paie, se urca pe scară cu ciorba, un castron alb cu marginile albastre. But Pîrvu, who had left the tray with spirits on a straw chair, climbed the stairs with the soup, a white bowl with blue edges.

Floarea, cînd Costică intră în casă, vru să-i sărute mîna. Floarea, when Costică entered the house, wanted to kiss his hand.

Ce? What? Glumea? Are you joking? Apoi s-ar fi putut una ca asta? Could something like this have happened? Nu copilăriseră ei împreună? Had they not grown up together? N-alergaseră după cuiburi? Had they not chased after nests? Nu se daseră de-a dura pe coastă printre buruieni și mărăcini, și mai aveau ei astîmpăr, cît e vara ziua de mare, aci cățărîndu-se prin duzi și nuci, aci mîncînd dude și porumbe de se întorceau cu mîinile și buzele vinete? Did they not play together on the coast among weeds and thorns, and did they still have enough energy as summer days were long, climbing through mulberry and walnut trees, and eating mulberries and grapes until they returned with their hands and lips purple? Dar moriștele ce le făceau pe nisip, aducînd la ele cîte un fir de apă pe care îl furau izvoarelor din apropiere? Did they bring the little water streams they made on the sand, stealing a thread of water from the nearby springs? Dar jocul lor de după ciuturile cu coperișul înflorit de leuștean și de păpădie, ori înecat de pălămidă și de urzici? But their game after the reeds with the flowered roof of lovage and dandelion, or drowned by dock and nettles? Apoi, socul cel mare din care tăiau creci și făceau pușcoace? Then, the big elder from which they cut branches and made slings? Ce? What? Astea nu fuseseră? Weren't these? Și crede dumneaei că copilăria se uită așa de ușor, și că, dacă el a fost la București, nu s-a mai gîndit la nimeni?... And does she believe that childhood can be forgotten so easily, and that, if he was in Bucharest, he didn't think of anyone else?... Ei! Hey! Aș!... Oh!... Ce sunt atunci trandafirii de mătase rourați cu sticlă pisată, cum poartă numai cucoanele de la Rîmnic și de la Craiova, și pe care i-a luat anume pentru dînsa de la cel mai de seamă marchitan din București? What are then the silk roses soaked in crushed glass, which are worn only by the ladies from Râmnic and Craiova, and which she got specifically for herself from the most notable merchant in Bucharest? O să-i vadă, mă rog, cînd și-o deschide lada și și-o descărca lucrurile, dar, pînă atunci, să facă bine să stea jos. They will see, I pray, when she opens the chest and unloads her things, but until then, she should kindly sit down.

Iar de pe scaun, Costică o apucă de amîndouă mîinile și o așeză cu sila la masă, spre marele haz pe care îl făceau pitarul și popa Smarandache, și chiar cucoana Paraschiva. And from the chair, Costică took her by both hands and forcibly sat her at the table, much to the great amusement of the cook and the priest Smarandache, and even the lady Paraschiva.

După cum se întîmplă totdeauna în asemena împrejurări, și la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor, iar pe barba și mustățile preotului, zeama galbenă se agăța cu stropi mari, ce, cînd nu recădeau în taler, se pierdeau în paduratice adîncimi. As always happens in such circumstances, and at tables like that, the soup of leftovers was slurped with the noise of lips and spoons, while yellow broth dripped from the priest's beard and mustache, with large drops that, when they didn't fall back into the plate, got lost in deep wooded depths.

Cînd veni rîndul mezelurilor, cînd se umplură și se goliră paharele de mai multe ori, cînd se aduse claponul cu hrean, și, mai cu seamă, cînd pitarul Stambulache despică curcanul cu gușa grasă și carne rumenă, vorbele ce, la început, se tîrau, pe deasupra mesei, zburară și se încrucișară, se topiră una în alta, nelăsînd să se audă decît crîmpeie din cele care se spuneau. ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||were said When the turn of the cold cuts came, when the glasses were filled and emptied several times, when the capon with horseradish was brought in, and especially when the baker Stambulache split the turkey with its fat throat and roasted meat, the words that at first crawled above the table flew and crossed each other, melting into one another, leaving only scraps of what was being said. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile. The wine from Orodel had loosened all tongues. “Ministru! "Minister!" să te vad ministru!”, nu contenea să se audă de cîte ori bătrînul își ridica paharul. I want to see you as a minister!”, the old man kept saying every time he raised his glass. În vremea asta, Costică vorbea despre București, Floarea despre zăvoiul de la moară, bătrîna despre căimăcămia lui Iancu Bibescu, popa despre patrafirul ce i se rupsese... In the meantime, Costică was talking about Bucharest, Floarea about the thicket by the mill, the old woman about Iancu Bibescu's caimacan, the priest about the stole that had ripped...

– Bucureștii! – Bucharest! Ce oraș, ce lume! What a city, what a world! Dar și cîtă ticăloșie. But how much villainy there is.

– Da, în vremea mea boierii... – Yes, in my time the nobles...

– Și toată lumea, cucoana Paraschivo, toată lumea era credincioasă. – And everyone, Mrs. Paraschivo, everyone was faithful.

– Mai ții minte, domnule Costică, cum era sa ne înecam în Plăvița! – Do you remember, Mr. Costică, how we were about to drown in Plăvița! Ne duseserăm la moară... We had gone to the mill...

Stambulache însă ridică paharul: Stambulache, however, raises the glass:

– Ministru! – Minister! Să te vad ministru! Let me see you, minister! strigă el cu glasul păienjenat, cu capul dat pe spate. he shouted with a spider-like voice, with his head thrown back.

Cînd se sfîrși masa și cînd ieșiră cu toții în foișor, înnoptase. When the meal was finished and they all went out to the gazebo, it was already night. Dar isprăvnicelul îngrijise de un foc ce ardea cu vîlvătăi și se făcea că întunecimea de primprejur să pară mai deasă, iar dinspre el urca un puternic miros de porumb copt, pe care țăranii și-l prăjiseră în spuza lui... But the overseer tended a fire that burned with flames and made it seem that the darkness around appeared thicker, and from it rose a strong smell of roasted corn, which the peasants had roasted in its embers...

Hora luase la mijloc focul și chipurile aprinse răsăreau din întunerec. Voinicii care o învîrteau, și despre care avea să se ducă pomina, izbucneau în lumină alaturi de fete în cămăși cu altițe, ori piereau înghițiți de noapte, după cum se ducea jocul ce se strîngea sau se lărgea, se încetinea sau se iuțea, da pe brînci, zguduia bătătura și casa – cutremura dealul. Băieții cei de tot tineri, cu dimie strîmtă și găitănată pe picioare, cu scurte mintene în umeri sau numai în cămăși, cu căciulele pe ceafă – unii cu pălării de pîslă neagră înconjurate de flori – ridicau nori de praf cu săriturile lor, zbuciumau noaptea cu chiote, și intrau și ieșeau din întunerec ca niște năluci. Bine legați – voinici și frumoși – cu buzele abia înseilate de mustăți, sau spelbi – oacheși sau roșcați – cu ochii negri sau cu ochii albaștri – nu era unul să nu fure cîte-o inimă, și să nu se desprindă din horă cu cîte-o fată...

Tot ce vedea i se părea lui Costică nou, și tot ce vedea îl fermeca... Bucureștii i se înfățișau deodată urîți; cartea pe care o învațase, o curată deșertăciune; diploma lui de advocat, o nerozie. Viața liniștită, fericirea, erau aici, între dealurile unde se născuse, printre ogoarele din neam de neam ale Stambuleștilor. ||||||hills||||||||||| Șesul Plăviței, dealurile de dincolo de el; pădurile și satele de pe costele lor, pe care le ghicea mai mult decît le vedea; focurile aprinse prin noapte; biserica satului strămoșesc înecată în întunerec, îi năvăleau din priviri în minte, din minte în inimă.

Urarea, strigătul de: “Ministru! să te vad ministru!” i se părea acum o glumă.

În tihna cîmpului, în munca pămîntului, în a fi ce a fost tatăl tău și tatăl lui, iată – poate – iată, desigur, adevărata fericire – singura.

Și dîndu-se jos din pridvor, el intră în horă, - cam nedibaci la început – dar, în curînd, dînd și el pe brînci, sărind și el cît zece, chiuind și el, și uitîndu-și de diploma, ca și cum n-ar fi fost, de codicele civil și de cel penal, de trebile politice și administrative – de drepturile și datoriile cetățenești...

Lăutarii se duceau cînd spre o margine a horei cînd spre cealaltă și urmau – cu flăcări roșii pe obraz – să-și zdrăngănească unul cobza, celălalt vioara.

Niță al dascalului, cu boneta de cazarmă pe ceafă, cu cizme împintenate, în pantalonii ce-i trosneau pe picioare, în tunica de dril descheiată la piept, sărea cît zece:

– Uite-așa!

– Și-așa!

– Și-încă-așa!

Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duseseră, se desprinsese din joc, și din umbra în care își ascundea vînătăile și buzele stoarse, căuta să nu se mai uite la Niță. |||||||||||||game||||||||||||||||||| Cu toate astea, ochii tot la el o duceau, la el care îi furase inima și mintea cu jeraticul din ai lui, cu părul lui scurt de scapăra scîntei roșiatice...

Hora, ce ajunsese un vîrtej, i-l răpea pe fiece clipă, și i-l readucea cu aceiași iuțeală. Împreună cu fete și cu băieți, el, cînd încăpea în cîte o aripă de lumină a focului, da pe brînci, sărea cît zece, și trecea pe dinaintea ei, chiotind și cutremurînd dealul.

– Tot-așa!

– Și-așa!

– Și-încă-așa!

– Hei! Hei!

Și vîrtejul, ce părea că se domolește, după ce azvîrlea afara pe mulți, se făcea iar nebunie!

– Hei! Hei!

– Uite-așa!

– Tot-așa!

– Și-ncă-așa!

– Hei! Hei!

Niță, care la rîndul lui ieșise din horă, dete de Trana rezemată de colțul unui pătul.

Cu buzele întredeschise peste un fir de pai, pe care îl strîngea între dinți, el se folosea de umbra în care focul lăsa acea parte a curței ca să-i petreacă un braț pe după grumaji...

Dar ea se lupta, nu mai vrea, și fiindcă Niță tot n-o lăsa și o îmbrîncea mereu mai spre întunerec, ea-l ruga… “Niță, Niță!” – “Niță! She struggles, no longer wanting to, and since Niță keeps holding her back and pushing her further into the darkness, she begs him… “Niță, Niță!” – “Niță! Niță!” și, rugîndu-l, se părăsea în voia lui care, deși pe un alt drum, o ducea tot spre prunăria înecata de întunerec, tot spre ulmul cu puiul de mierlă, pe cînd, din chiotele ce-i ajungeau, urmau să se desprindă, aci mai tare, aci mai aproape stinse, vorbe gîfîietoare sau șuierate: |||||||||||||different||||||||||||elm tree|||||||||||||||||||||||||| "Niță!" and, imploring him, she surrendered to his will which, although on a different path, still led her towards the prunery drowned in darkness, still towards the elm with the young blackbird, while, from the shouts that reached her, muffled words were to emerge, here louder, there closer, muffled or whistled:

– Uite-așa! – Just like this!

– Și-așa! – And like that!

– Și-ncă-așa! |still| – And still like that!

– Hei! – Hey! Hei! Hey Hey!

Iar cînd se ridică luna, din hora ce se spărsese nu mai rămăsese decît focul ce se stingea... Foișorul era pustiu, o liniște se lăsase asupra casei, iar răcăneii, și cîte-o hantă de cîine, luau în stăpînire noaptea ce se făcea înaltă... ||||moon||||||||remained||||||the gazebo|||||||||||||||||||||||| And when the moon rose, from the circle that had broken, only the dying fire remained... The gazebo was empty, a silence had fallen over the house, and the frogs, along with the occasional hound, were taking ownership of the night that was becoming high...