Povestea magului călător în stele (1)

I

În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri

Erau copile albe cu părul blond și des

Și coborînd pe rază țara lor de misteruri

În marea cea albastră se cufundau ades;

Când basmele iubite erau înc' adevăruri,

Când gândul era pază de vis și de eres,

Era pe lumea asta o mândră 'mpărăție

Ce - avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,

Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea

Și mâna lui sbârcită, uscată însă, tare,

A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.

Și țările 'nflorite și 'ntunecata mare

La glasul lui puternic gigantic se mișca.

Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,

Ci de a lui adâncă și dreaptă 'nțelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,

Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,

Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,

Cu stele, ca flori roșii pe - albastrul ei plafond,

Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară

Și 'ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,

Acolo sta 'mpăratul... — boierii lui de sfat —

Pe tronu-i de - aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,

Pletele argintoase pe umerii-i cădea

Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,

Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;

Sprîncenele-i bătrâne se 'ntunecau stufoase,

În mână sceptru de - aur , povara lui cea grea,

Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem —

Părea c'așteaptă-a morții întunecos problem.

Boerii dimprejuru-i pe scaune de - onoare

Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,

Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare,

Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;

Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,

Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut.

Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor

Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.

De-odată împăratul din tronul lui se scoală

Ca regele pustiei din stânca de granit;

În curte oastea sună cântarea triumfală.

Poporul o aude mișcându-se 'miit.

Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală

Desfășurate tremur la sgomotul ivit.

Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând

Vorbe mărgăritare le 'nșiră tremurând.

«Vremea pe ai mei umeri s'a grămădit bătrână.

Din oase și din vine a stors a vieții suc

Și slabă și uscată e 'mpărăteasca-mi mână.

Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,

Curând va 'ntinde moartea mantaua ei cea brună

Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.

Cu rece - aghiazmă moartea fruntea mea o sfințește

Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

« Și sufletu-mi pân' n'a 'ntins îmflatele-i aripe

Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,

Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,

Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,

Rog cerul să 'nmulțească hotarnicele clipe,

S'urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port—

Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân' trăiesc

Imperiul gigantic, purpuru 'mpărătesc.

« Dar viața are multe alunecușuri rele,

Prea 'mbie pe oricine cu chipul ei cel drag

Și frâurile lumii să i se pară grele,

Din mâni el să le scape la al domniei prag;

Căci zilele - unui rege primejdii au în ele —

El poate să aleagă-a plăcerilor șirag

Ș'atunci devine umbră — pe mână de mișei

Cad frâele și dânșii duc lumea cum vor ei.

« Nainte de a pune pe brunele lui plete

Coroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc.

Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete

Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc;

Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,

Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg—

Să vadă 'n cartea lumii un înțeles deschis,

Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.

« De-aceea înainte de-a morți-mi sântă oră

V'am adunat, pe-al vieți-mi mintos areopag.

De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară

În umbra 'ntunecoasă a codrilor de fag,

Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară

Prin nori până la soare—trăiește - un bătrân mag.

Când încă eram tânăr el tot bătrân era:

Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

«În fruntea lui e strânsă un ev de 'nțelepciune,

Viața lumii toate în minte-i a 'ncăput.

Trecutul... viitorul, el poate-a ți le spune;

Bătrânu-i ca și vremea cea fără de 'nceput

Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,

Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să 'nvețe

Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe.

«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,

Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară

În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,

Silit ca să înceapă din începutu-i iar

Să nu poată s'oprească gândirea celor răi.

Și cine - enigma vieții voește s'o descue

Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite !

Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal !

Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,

C'o frunte 'n bucle-și pierde puternicu-i oval—

Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (țintit e)

Stă rezemat de pragul auritului portal:

A tatălui său vorbă aude și se 'nchină —

Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S'apropie cu pasuri modeste, line, rare

Și umil îngenunche pe treapta de la tron:

« Pe mâne, pe când noaptea v'aprinde blându-i soare,

Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,

Atunci eu mă voiu duce, pe calul pag călare,

M'oiu duce pân' la poala a muntelui Pion

Ș'apoi pe jos de-acolo eu muntele - am să sui

Ca gândurilor mele aripe să le pui.

« Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:

Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,

Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă 'nțelepciunea,

Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,

Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune,

Să n'ascult decât glasu - adevărului senin;

Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea,

Voiu ști s'urmez, părinte, cu râvnă calea ta».

II

În munți ce puternici din codri s'ardică,

Giganți cu picioare de stânci de granit,

Cu fruntea trăsnită ei norii despică

Și vulturii 'n creeri palate-și ridică

Ș'uimiți stau în soare privindu-l țintit .

Acolo prin ruini, prin stânci grămădite

E peștera neagră zăhastrului mag;

Stejari prăvăliți peste râuri cumplite

Și stanuri bătrâne cu mușchi coperite;

Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă

Trec vânturi și clatin pădurea de brad,

Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,

Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă

Ce 'n urlet în râuri se nărue, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere 'nhamă

Și-i mână cu glasul de tunet adânc,

Vuiește a vântului arfă de-aramă

Și vulturu 'n doliu copiii și-i chiamă,

Prin nouri cad stele și 'n abis se sting.

Și grindini cu ghiața cu ghemuri ca rodii

Se sparg de a stâncelor coaste de fier

Și 'n ceruri se 'ncurcă, auritele zodii

Și dracii la râuri adun licapodii

Și iarna mugește călare pe ger.

De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,

De-asupra de lume, de-asupra de nori,

Stă magul; privește furtuna pornită:

De-asupra lui soare cu raza iubită,

Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori.

El cartea-și deschide, la ceruri privește

Și zodii descurcă în lungul lor mers.

E-o carte ce nimeni în veci n'o citește

Cu semnele strâmbe întoarse - arabește :

Sunt legile 'n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită,

Aruncă pe lume el ochii lui suri

Și chiue vântul cu - aripa sburlită,

Adună și sparge o turmă cumplită

De nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,

Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,

Feciorul de rege trecea fără frică—

Pe munte lucește o flacără mică

Cu raze ce taie 'ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumate

Și stâncele rupte în cale-i s'ațin,

Nimic nu-i în stare s'oprească v'odată:

Cu pasul lui sigur prin râuri înnoată,

Se 'ndreaptă spre țelul cel mic și senin.

Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,

Lumine de fulger cărări îi arat',

Deși cerul lasă a vântului frâuri

S'asvârle toți norii de-a muntelui brâuri,

El trece la astrul ce luce curat.

Retras în sală mare de marmură trandafirie,

Încins în strălucitul și negrul lui talar,

Privirea lui o 'nalță pe-a cerului câmpie

Și cugetul lui sboară în lumi fără hotar.

Și gând cu gând se 'mbină în lungă reverie

Și buzele-i se mișcă c'un zâmbet blând, amar

Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite

Ca marea de adânce cu valur'le uimite.

Ce sufletu-i dorește se 'ntreabă și nu știe,

Se uită 'n stele, 'n lună, ce ca un vis de-argint

Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie

Și visuri lungi gândirea i-o 'mbată și i-o mint.

Aripa unui înger el simte că-l mângâie

Și neteda lui frunte o-atinge tremurând —

Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,

Cu el să sboare 'n țara steloasă și întinsă.

Spun mite — zice singur — că orice om în lume

Pe-a cerului nemargini el are o blândă stea,

Ce 'n cartea veciniciei e - unită cu-a lui nume,

Că pentru el s'aprinde lumina ei de nea;

De-aceea 'ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund' a nume

Din marea cea albastră, care e steaua mea?

E - acel trandafir roșu, ce mut - duios - uimit

Lucește - un gând de aur de-asupra-mi în zenit?

Un om se naște — un înger o stea din cer aprinde

Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,

A gândurilor aripi în om el le întinde

Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.

O candelă a vieții, de cer steaua depinde

Și îmblă scriind soartea a omului născut.

Când moare a lui suflet aripele și-a 'ntins

Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,

De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?

E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă

Ce cade scuturată de-a morții lung samum?

Și dacă e o lume puternică, întinsă,

De viața mea-i legată viața unei lumi?

Pe capul meu și 'ntoarce destinurile sale

Când mor ea cade stinsă 'ntr'a caosului vale

De ce de-a mea viață o lume e legată,

De ce un înger palid din cer s'a coborât

Ca trupul meu să 'nvie cu flacăra-i curată,

De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,

De ce orice ființă din cer e condamnată

O viață să petreacă în scutece vârît?

Cine prescrie legea la orice înger blând

Ca 'n viața-i să coboare odată pe pământ?

Și murii netezi, roșii, de marmură curată

Lumina lunii blânde în sală o resfrâng.

Și aeru 'mprejuru-i, lumina-i colorată,

Căci razele se 'mbină, se turbură, se frâng,

Și 'n dulcea atmosferă uimită, purpurată

S'aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.

Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale

Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:

Când Dumnezeu crează de geniuri o ceată

Să cerce vrea p' oricare de-i rău ori de e bun,

Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată

Că cete rele d' îngeri la glas nu se supun,

Că cerul îl răscoală cu mintea tulburată

Pân' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;

De-aceea-în om ce naște, din îngeri ori și care

Odată 'n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună 'n viața lumii a mieze - nopții oră

Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,

De îngeri suflete - albe văzându-l se coloră

Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb;

Plecând spre pământ ochii ei timizi se 'namoră