Miron și frumoasa fără corp (2)

El purta în gându-i nurii,

Ochii mari, zâmbirea gurei,

Și îmblând prin codrii mari,

El văzu Mama-pădurei

Rătăcind pintre stejari.

El durerea lui ș-o spune

Și că trebuie să moară

De n-a prinde-acea minune,

Acea tainică fecioară.

Ea, îi zise-atunci bătrâna,

Locuiește ca o zână

În palat de diamante,

Mai frumoasă, mai senină

Dintre toate celelante.

Tu palatu-i vei ajunge

De vei merge, fără însă

Să gândești la alta-n lume

Cât la dânsa,-n veci la dânsa;

De-o ajungi fără de veste,

Ea atunce astfel este

Ca și când ar fi a ta;

Căci ea face tot ce peste

Dânsa ca să treacă-ai vrea.

El a mers, a mers într-una,

Făr- de drum, de-orice să-i pese,

Când pe vârfuri trece luna

El văzu prin lunci alese

Un palat lucind departe,

Ce lucește parc-ar arde.

El intră pe scări de-oglindă

Și prin salele deșarte

Pe covoarăle din tindă.

Și-n lumina blândei lune

El văzu frumoasa fată,

Dulce, mândră, o minune,

De fereastă rezimată.

El la ea genunchi-și pleacă:

Ca amorul meu să-ți placă,

Părăsii părinți și țară.

Ea tăcea... privirea-i sacă,

Fața rece, ca de ceară.

„Ah, gândi el, cum nu-i bună,

Cum nu zici: Bine-ai venit!"

Atunci ea zâmbi în lună

Și șopti: Bine-ai venit!

Și-n palat atunci s-aprinse

Mii lumini sclipind ca ninse;

Ea-l luă de braț și-l duse

Pintre salele întinse

Și la mândre mese puse.

Ei cinară-n mândre muzici,

Cu de aur vase, linguri,

Beat de-amor el spuse: Nu zici,

Scumpo, să ne lase singuri?

Și lumini se sting de sine,

A cântărilor suspine

Dispărură rânduri-rânduri,

Ei rămân cu dulce bine

Și înșiră mândre gânduri...

Ah, iubito, zise dânsul,

Cum nu simți focul ce-l simt?

Și pe ea o-apucă plânsul,

Parcă pieptu-i este strimt

De-a ei patimă-nfocată.

Ea plângea, râdea deodată,

Cu-a ei buze dulci și coapte

N-întuneric parcă-l cată,

Îmbătat de-amor și noapte.

Ah, îi zice el cu dorul,

Lasă-ți haina ta regală,

Gol în ochi-ți văd amorul,

Ah, arată-mi-te goală.

Atunci ea roșind se pleacă

Și sta piepții să-și disfacă

Și din sponci desprinde haina

Și în lună se dezbracă,

Dezvelind taină cu taină.

Ce frumoasă-i... Umed-albă,

Neted-dulce zugrăvit,

De pe sâni rotunzi o salbă

Ea în urmă a zvârlit,

Și se plimbă pe covoare

Moi cu micele-i picioare,

Păru-i curge la călcâie,

Iară luna zâmbitoare,

Poleind-o, o mângâie.

La picioare-i el s-aruncă,

Lângă el să vie-o roagă,

Ea s-așează dulce, pruncă,

Lângă el în mândră șagă,

Și el brațele și-ntinde,

Rumenește și s-aprinde,

Pe când ochii lui o sorb,

Dar nimic în braț nu prinde

Căci frumoasa-i fără corp.

„Ah, gândi el cu turbare,

Tremurând învăpăiet,

Dulce zână, cum nu are

Corp frumos, precum o văd!"

Asta n-o pot, că ce pipăi,

Numărul vieții o pripă-i,

Trecător, de unde-un șopot

Și ființa lor o clipă-i,

Eu eternă sunt și n-o pot!

El își scurge toată viața

Într-un chin, în nedormire,

Vecinic o avea în față

Blândă, dulce, în zâmbire,

Vecinic tinde a lui mână

Dup-imaginea-i divină,

Vrea s-o strângă, s-o omoare,

Dar deși de nuri e plină,

Totuși umbră-i ca din soare.

De dorința lui aprinsă,

Ce-a rămas neîmplinită,

El un an trăi la dânsa

Cu viața-i mistuită;

Dar pierind chiar din picioare,

Pierzând mintea care-l doare,

Dup-un an se-ntoarce iară

L-a lui casă râzătoare

Și la dulcea-i nevestioară.

Dară vai! cum îi părură

De urâte toate cele.

Nimic ochiul nu-i mai fură,

Nici simțirea lui în jele,

Toate-i par urâte, sure,

Într-un chip, într-o măsură,

Închircite și de rând,

Și nimic nu-i de măsura

Celor ce avea în gând.

Trist, retras, rănit de moarte,

S-ar fi-ntors l-acea frumseță,

Dar știa ce crudă soarte

Are-eterna-i tinereță.

Lângezind în gând și-n fire,

În muri triști de mânăstire

Ș-a închis chipu-i pierit,

Ș-adâncit în amintire

Și-n amor, el a murit.