×

我們使用cookies幫助改善LingQ。通過流覽本網站,表示你同意我們的 cookie 政策.


image

Poezie - Mihai Eminescu, Codru și salon

Codru și salon

I

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala

Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala

Și note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle

Și-l cheamă și pe dânsul la masa unde beu;

Pe mânile-amândouă el ține a lui tâmple,

Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.

Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,

Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești,

Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă

Revede tinerețea-i cu ochii sufletești.

Colo în depărtare e valea lui natală,

Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,

Unde izvoară albe murmură cu sfială

Și scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie

Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,

Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,

Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,

În ea un pat de scânduri, mușchi verde de covor,

Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,

Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;

Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,

Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse

Torsese în viață... deci ea l-au învățat

Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse

Și můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,

În dulcele-nmiitul al paserilor grai,

În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase

O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,

A firii dulce limbă de el era-nțeleasă

Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,

Privea uimit în râul ce spumega amar,

Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.

Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.

Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare

Plivește flori albastre și fire de pelin.

Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec

În pletele îmflate, în părul încâlcit

Și ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec

A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit.

Apoi în codru trece și cântă doina dragă.

Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,

El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,

Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt ea strigă o pasăre măiastră

Cu penele de aur ca pasările-n rai;

La Sfânta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră

Cu ciocul și i-aș zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,

Palat frumos la munte, în codri înfundat,

Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,

Din sânge și din lapte fecior de împărat!"

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.

O ploaie de flori albe se scutură pe ea,

Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,

Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.

Apoi și-aduce-aminte... era o zi frumoasă...

El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...

Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,

Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.

Destul că nu mai este... și chipul ei cel blând,

Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată

Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,

Unde ades pe brațu-i, în noaptea înstelată,

Ședea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce

De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?

În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,

Părea că vede zâne cu păr de aur roș.

Și trestia cea naltă vuind de vânt mai tare...

La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,

Când rețele din codru pe creții apei clare,

Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,

Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreț.

O candelă de aur c-un punct de foc arată

Prin umbra străvezie icoane pe păreți.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare

Zâmbește. Plete blonde pe umere cobor

Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare

Arată nu amorul ci setea de amor.

Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,

Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;

Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se fură

A candelei lumină mai rar și tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale

Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.

L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale

Sta în genunche dânsul, privind întunecos...

Sub umeri-unei fețe ca marmura de rece

Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;

Prin ochii mari și negri o îndoială trece,

Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?

Nu te iubesc atâta cât știu să te iubesc?

Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă

Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,

Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,

Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,

Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,

După a mea voință un ceas să te încânt,

Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,

Pustiu ar fi în ceriuri și ceriul pe pământ.

Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,

Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,

Încât numai pâraie ți-ar povesti cu șoapte,

Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morții n-are

Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar

Aș stinge în grămadă sistemele solare

Și-n ăst mormânt te-aș pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,

În caos fără stele și fără de nimic,

M-aș arunca un demon să cad o vecinicie,

De-a pururea și singur deșertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul

Ar reintra în viață în vechile lor legi,

Ființele lor nouă privească-atunci cometul,

Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârșită și totuși diafană,

Din lume exilată neaflând limanul său,

Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană

Acela să fiu eu.

Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nțelegi, iubite

Pe creștetul lui mândru ea mânile și-a pus.

Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,

De-ai spune viața toată, tot n-a sfârși de spus.

Vezi tu, eu te-aș vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună

Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,

S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta nebună!

Așa cum te visasem ai fost, dar nu mai ești.

Pătate de-ndoiele a vieții tale vise

Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,

Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,

Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme și eu să fiu regină!

O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,

Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,

Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,

Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.

Mă doare nu știu... glasul amestecat cu fiere,

Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ți că văd o veche vină.

În vorbă amintirea a unei crude munci,

În inimă e-o parte cu totului străină

De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!

Codru și salon Codru and salon

I

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala

Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala

Și note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle

Și-l cheamă și pe dânsul la masa unde beu;

Pe mânile-amândouă el ține a lui tâmple,

Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.

Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,

Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești,

Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă

Revede tinerețea-i cu ochii sufletești.

Colo în depărtare e valea lui natală,

Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,

Unde izvoară albe murmură cu sfială

Și scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie

Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,

Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,

Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,

În ea un pat de scânduri, mușchi verde de covor,

Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,

Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;

Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,

Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse

Torsese în viață... deci ea l-au învățat

Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse

Și můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,

În dulcele-nmiitul al paserilor grai,

În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase

O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,

A firii dulce limbă de el era-nțeleasă

Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,

Privea uimit în râul ce spumega amar,

Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.

Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.

Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare

Plivește flori albastre și fire de pelin.

Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec

În pletele îmflate, în părul încâlcit

Și ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec

A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit.

Apoi în codru trece și cântă doina dragă.

Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,

El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,

Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt ea strigă o pasăre măiastră

Cu penele de aur ca pasările-n rai;

La Sfânta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră

Cu ciocul și i-aș zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,

Palat frumos la munte, în codri înfundat,

Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,

Din sânge și din lapte fecior de împărat!"

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.

O ploaie de flori albe se scutură pe ea,

Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,

Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.

Apoi și-aduce-aminte... era o zi frumoasă...

El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...

Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,

Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.

Destul că nu mai este... și chipul ei cel blând,

Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată

Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,

Unde ades pe brațu-i, în noaptea înstelată,

Ședea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce

De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?

În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,

Părea că vede zâne cu păr de aur roș.

Și trestia cea naltă vuind de vânt mai tare...

La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,

Când rețele din codru pe creții apei clare,

Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,

Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreț.

O candelă de aur c-un punct de foc arată

Prin umbra străvezie icoane pe păreți.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare

Zâmbește. Plete blonde pe umere cobor

Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare

Arată nu amorul ci setea de amor.

Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,

Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;

Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se fură

A candelei lumină mai rar și tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale

Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.

L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale

Sta în genunche dânsul, privind întunecos...

Sub umeri-unei fețe ca marmura de rece

Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;

Prin ochii mari și negri o îndoială trece,

Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?

Nu te iubesc atâta cât știu să te iubesc?

Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă

Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,

Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,

Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,

Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,

După a mea voință un ceas să te încânt,

Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,

Pustiu ar fi în ceriuri și ceriul pe pământ.

Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,

Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,

Încât numai pâraie ți-ar povesti cu șoapte,

Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morții n-are

Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar

Aș stinge în grămadă sistemele solare

Și-n ăst mormânt te-aș pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,

În caos fără stele și fără de nimic,

M-aș arunca un demon să cad o vecinicie,

De-a pururea și singur deșertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul

Ar reintra în viață în vechile lor legi,

Ființele lor nouă privească-atunci cometul,

Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârșită și totuși diafană,

Din lume exilată neaflând limanul său,

Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană

Acela să fiu eu.

Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nțelegi, iubite

Pe creștetul lui mândru ea mânile și-a pus.

Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,

De-ai spune viața toată, tot n-a sfârși de spus.

Vezi tu, eu te-aș vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună

Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,

S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta nebună!

Așa cum te visasem ai fost, dar nu mai ești.

Pătate de-ndoiele a vieții tale vise

Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,

Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,

Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme și eu să fiu regină!

O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,

Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,

Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,

Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.

Mă doare nu știu... glasul amestecat cu fiere,

Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ți că văd o veche vină.

În vorbă amintirea a unei crude munci,

În inimă e-o parte cu totului străină

De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!