×

Vi använder kakor för att göra LingQ bättre. Genom att besöka sajten, godkänner du vår cookie-policy.


image

George Coșbuc - Balade si Idile, Somnul codrilor

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc

Stă singur. E întuneric și plin de spaime locul,

Arnulf e însă tare, și vesel arde focul.

El și-a-ncercat departe prin alte țări norocul

Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.

Așa dori Hatursa: bărbatul ei să fie

Un braț vestit în taberi și mare-n vitejie.

Și Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,

Vândutu-și-a palatul și-n taberi a plecat —

Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.

E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;

Și focul arde vesel, e noapte și tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând

Ajung pe la culcușul de iederă uscată

A negrei Nopți. Și Noaptea de zare deșteptată

Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,

S-apropie de flăcări și-aproape-n urmă stând

Viteazului în față, ea lung la el privește,

Domol, apoi cu glasul abia-nțeles, vorbește:

„Tu cine ești, străine? De tulburi somnul meu?

Cu gândul morții-n suflet, s-alergi murind mereu,

Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”

Arnulf aude glasul, voinică-i este firea

Și râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deșteptat,

Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,

Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte

Și-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte;

El mii de brațe goale le-ntinde tremurat.

Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne

Vorbește rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?

Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!

Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci

Să dorm și eu de-a pururi, să dormi și tu de veci!”

N-a râs acum viteazul; sta codrului în față

Cu ochiî mari și tulburi, cu sufletul de ghiață.

Și când clătește Codru pletosul cap al său,

Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:

El vâjâie din aripi și-și flutură veștmântul

Și cântă, dar sălbatic și fără șir e cântul:

„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?

Furtună-ți fie gândul, și moartea o furtună;

Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună!”

Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat

De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat

Și-aleargă-n vânt și-n noapte năuc, și sugrumat

De gânduri troienite — și nu mai sunt în cale

Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Și-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,

Hatursa-i măritată. Pe cine cați, străine?

Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?

Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,

Arnulf ar vrea să țipe și n-are glas de-ajuns.

El calul și-l întoarce și drumul îi arată,

Același drum spre codru, o goană desperată!

Cu gândul morții-n suflet, cu nopțile de veci

În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci

Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!

Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună -

Furtună-i viața toată, e moartea tot furtună?

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc

Stă singur. E întuneric și plin de spaime locul,

Arnulf e însă tare, și vesel arde focul.

El și-a-ncercat departe prin alte țări norocul

Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.

Așa dori Hatursa: bărbatul ei să fie

Un braț vestit în taberi și mare-n vitejie.

Și Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,

Vândutu-și-a palatul și-n taberi a plecat —

Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.

E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;

Și focul arde vesel, e noapte și tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând

Ajung pe la culcușul de iederă uscată

A negrei Nopți. Și Noaptea de zare deșteptată

Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,

S-apropie de flăcări și-aproape-n urmă stând

Viteazului în față, ea lung la el privește,

Domol, apoi cu glasul abia-nțeles, vorbește:

„Tu cine ești, străine? De tulburi somnul meu?

Cu gândul morții-n suflet, s-alergi murind mereu,

Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”

Arnulf aude glasul, voinică-i este firea

Și râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deșteptat,

Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,

Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte

Și-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte;

El mii de brațe goale le-ntinde tremurat.

Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne

Vorbește rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?

Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!

Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci

Să dorm și eu de-a pururi, să dormi și tu de veci!”

N-a râs acum viteazul; sta codrului în față

Cu ochiî mari și tulburi, cu sufletul de ghiață.

Și când clătește Codru pletosul cap al său,

Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:

El vâjâie din aripi și-și flutură veștmântul

Și cântă, dar sălbatic și fără șir e cântul:

„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?

Furtună-ți fie gândul, și moartea o furtună;

Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună!”

Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat

De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat

Și-aleargă-n vânt și-n noapte năuc, și sugrumat

De gânduri troienite — și nu mai sunt în cale

Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Și-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,

Hatursa-i măritată. Pe cine cați, străine?

Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?

Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,

Arnulf ar vrea să țipe și n-are glas de-ajuns.

El calul și-l întoarce și drumul îi arată,

Același drum spre codru, o goană desperată!

Cu gândul morții-n suflet, cu nopțile de veci

În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci

Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!

Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună -

Furtună-i viața toată, e moartea tot furtună?