O noapte în Sulina - Pădurea ulmilor - Masca
Dobrogea abia fusese luată în stăpînire.
Noul administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie și Sf. Gheorghe — cobora din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntul, ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriașului fluviu și o da, răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat și soarele îl umplea de veselie. Orașul, cu casele lui albe, și cu minaretele lui subțiri, încăleca brațul Dunărei. Pe unele coperișuri, grădini de leandrii și de lămîi înfloriți împrimăvărau aerul. Nuanțe roze și verzi se logodeau. Un zbor de libelule — caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia și papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani și ochi de vis, furat de răzvrătirea valurilor, amețea. Era străbătut de fiori pe care nu-i mai simțise. Marea, împinsă de vînt în apele Dunărei, se izbea de ele, iar un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele își vărsa flăcările din plin, băteau ca niște aripi de jar ale unor pasări din alte lumi: Soarele. Cînd țărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor pătrunseră în auzul celor din luntre.
În locașurile Domnului, din orașul locuit mai mult de greci și de maltezi, se cîntau osanale pentru proslăvirea regelui George, a cărui onomastică era atunci. De cum luntrea se opri, înfățișătorul guvernului, întîmpinat de primar, intră în vultoarea administrativă a localităței, ascultă plîngeri, făcu și primi vizite, cu oficialitatea înghețată a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzlețe, anume rostite ca să dovedească marele său interes pentru toți și pentru tot ce-l înconjura. Gîndul său însă era departe. El i se ducea aci pe marea luminoasă ce se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în care se afla; aci, pe luciul Dunărei, și prin rogozul și papura verde a Deltei. Dar seara venea și un răgaz îi îngădui să răsufle. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zînă ce se scălda în apă pînă la brîu, i se destăinui în deplinătatea frumuseței. Brazde de sînge mohorau apusul. Cele două faruri de la intrarea portului, minaretele a două-trei geamii, și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei.
Pe mare, pe Dunăre și prin trestii, răsfrîngerile soarelui ce-și lua ziua bună, păreau că zboară ca niște fluturi galbeni și roșiatici. Vapoare, cu mișcarea matrozilor pe punți, însuflețeau portul. Dinspre valuri și dinspre partea Insulei Șerpilor, un vas-pilot, împurpurat de soarele ce se înecase pe trei sferturi în mare, se arăta coprins de flăcări. În dreapta portului, palatul Comisiunei europene, clădire tot atît de măreață ca și a Universităței din București, în mijlocul orășelului de case ale impiegaților săi, privea marea cu întreitul lui șir de ferestre suprapuse, ca și cum, înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de lumînări în polecandre de argint și de cristal. Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Trandafirii muriră în cer și pe apă. Crinii argintii își deteră sufle-tele în văzduhurile apusului. Ferestrele palatului se stinseră și deschiseră guri de beznă asupra mărei și împrejurimilor. Apusul singur mai rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă mult și cerul luă, și de acea parte, înfățișarea verzuie a peruzelelor ce îmbătrînesc și mor. Secera de diamant a lunei schinteia cu o dulceață lăcrămoasă. Dinspre vaporul de război englez, "Cocatrix", se trăgănea duioșia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-și revarsă dorul înstrăinării peste smîrcurile Sciției ce apucau Dunărea la mijloc și se prelungeau pînă la locul uncie Darius și-a aruncat, odinioară, vestitul pod. Candidații de matrozi — niște tinereți albe ca un lapte în care ar fi căzut petale de trandafiri — își legănau notele pe ritmul mișcărilor, agățați prin funii sau urcați în vîrful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o mulțime împălăriată de bărbați și de femei.
Fiecare umbla fără scop; dar fiecare își mișca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de năvala țînțarilor. Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute de locuitori tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeți ai stuhăriilor Deltei. Multe din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăinuiau frumuseți neasemănate. Forța scapără din coloare și forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar, în fiecare tînăr, retrăia un Alkibiade sau un Antinous, ale căror trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici și spre Roma lui Adrian. Vîntul, în vremea aceasta, se ascuțea. Nori negri și sălbatici dau iureș cerului. Într-o clipă stradele rămaseră pustii. Vaiete se smulseră din funiile vaselor ancorate. Marea și Dunărea răcneau. La miezul nopței, urgia nu cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau.
Și Sulina se surpa într-un întuneric adînc.
Călărașul o luase spre Tîrgoviște, că-și isprăvise schimbul și venise rîndul slujbei. Era dis-de-dimineață. Zorile abia se iveau și răcoarea îl înfiora sub pînza tunicei. Vioiciunea aerului îi brobonase pelea pe pept și pe brațe. Își puse calul în trap. Dar un gînd îl răpi, și un zîmbet trufaș ce i se agăță de vîrfurile mici ale mustăților îi miji pe buze. Nu-i mai era frig. O flacără îl înfășură ca o manta. Obrajii lui vîlvorară. Tinerețea, sănătatea și puterea ce erau într-însul îi suflară în inimă o vijelie. Gîndul ce-l fusese, era al fetei de la bordeiul din Pădurea Ulmilor, pe unde avea să treacă curînd; era al zînei codrului cu cosiță galbenă, cu ochi de aglică. Și nu o dată o văzuse el. Că de mai multe ori treiera el pădurea cu calul. Și de mai multe ori, chipul alb, genele crețe, gurița boboc de răsură, mijlocul tras prin inel, îi sclipiră prin minte. Fata de frumoasă, era frumoasă — n-aveai ce zice, dar vezi că nici pupăza, nici cucul n-o spurcase, fiindcă se ferea șireata să iasă afară pe nemîncate. Acum însă tot a veche nu o să mai fie, că cucul cîntă împrejurul și înaintea lui, iar ăl flăcău nu le-a auzit pănă aci glasul așa de cu noaptea. Doar-doar de-o însemna asta ceva. Doar de-o fi ieșit Ruxanda din bordei cu inima goală, — și ce-o fi fost scris, — dacă o fi fost, — de rîndul ăsta poate s-o întîmpla.
Și tot așa gîndindu-se voinicul își înfigea pintenii în cal, sabia îi zornăia pe coapse, calul o lua la fuga, își mărea trapul și îl schimba în goană, ridica nori de praf pe cari soarele ce răsărea îi sufla cu aur. Pădurea Ulmilor, la urmă, se arăta și ea, vestita pădure a ciocoiului din București, cea care se întinde în drumul Tîrgoviștei pe o lungime de o jumătate de poștă, cea în care cîntă mierla și cinflorul, în care curg pîraie albe ca laptele, iar unde iarba e de smarald și frunzele de matostat. Cu toate astea, verde și tainică, mîngîioasă ca un basm, cu bordeiul ei din rariștea cea mare, cu fata ei cu ochi de aglică, — ea nu este crescută, pe locul unde se află, pentru ciocoiul din București, care de bogat ce este, nici n-o știe, nici n-a văzut-o, Dumnezeu să-i dea zile că de bun la suflet e bun, și mai e și român de viță, de la descălecătoare ori mai nainte de descălecătoare...
Călărașul, cînd o ajunse, își domoli cîrlanul împăciuit de liniștea dimprejur. Susurarea frunzelor, șoaptele apelor, cîntecele de paseri, în loc s-o turbure părea c-o măresc. Copacii nu erau groși, dar deși, iar pe sub ei și printre ei nu se zărea decît o adîncime albastră și verde. Frunzele de an, căzute și moarte, cu fața samanie, ruginite, așterneau pe sub creci un covor fremătător. Ici-colo, ierburi și flori, lăstari îl spărgeau, își făceau loc printr-însul către lumina primăverei. Gîndacii zbîrnăiau și zburau. Oști de furnici mișunau grăbite, adunau din vreme hrana pentru iarnă, banii cei albi pentru zilele cele negre. Boii lui Dumnezeu pe trunchiurile mai vechi urcau printre mușchi, și cînd se opreau unul lîngă altul, se înșirau ca niște boabe de mărgean roșu ori se grămădeau la un loc. Flăcăul se gîndea atunci la cîte nu i le-ar aduce zînei lui de la tîrg, dacă... — dacă așa și altminteri, — și inima începea iar să-i bată, dogoreala să-i aprindă obrajii și calul să se pornească iar pe fugă cu pintenii înfipți în el și de-a lungul coastelor cu neastâmpărul pulpelor vînjoase ce-l grăbeau și ce-l izbeau, mereu mai nemilostive, mai năprasnice. Copacii să năluceau repede pe dinaintea călărețului, calul gîfîia, — se poticnise de două ori, amenința să nu-l mai ducă.
Dar iată că rariștea se deschidea, și bordeiul, mare și înalt, ieșea dintre frunze pe pajiștea lui verde, ca un bordei din vremea de demult, unde veneau să poposească vînătorii domnești, dragi ca niște Feți-Frumoși.
De obicei, patruzeci-cincizeci de care îl înconjurau, că acolo se opreau țăranii, ăi de mergeau la Tîrgoviște, ori ăi de se întorceau. Dar acum, preajma lui era pustie. Radu descăleca și intră înăuntru. Unchiașul și mătușa, — pesemne că așa fusese scris, — se duseseră la sat după merinde, nu se vedeau nicăieri. Fata, prinsă de friguri, ațipi pe niște velințe. Sînurile ei petroase, mici ca două portocale, se mișcau sub cămașa din borangic. Aiura din somn. I se părea că de cu noaptea o spurcase pupăza și că un zmeu în chip de voinic o încleștase în brațe, o mînca cu buzele. Și în visul ei se lupta cu năluca, chinul aprig și dulce creștea, dar ea nu i se mai împotrivea, — chinul și-l strîngea acum la pept, se topea în el. Împrejurul ei ulmi cîntau o doină duioasă, izma creață și leușteanul, de pe fîntîna lîngă care se afla cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme.
Cînd călărașul ieși din bordei, soarele lumina de amiezi. Zîmbetul ce i se agăța de mustăți era parcă și mai trufaș, dar o dulceață nespusă îi îneca ochii, și încălecă și se duse.
Casa, în fundul curței, coprinsă între ziduri, se desfășura maiestoasă în tihna întunericului. Și cu toate că orele nopței nu erau încă adînci, strada, dosnică și troienită de zăpadă, era pustie. Porțile curței, închise, zăvoreau cu strășnicie odihna boierească a împrejurimei. Dar Andrei Licescu, moștenitor de curînd al unei însemnate averi, se pregătea, tînăr și frumos în mijlocul elipsei de aur a oglindei, să sfîrșească anul vechi între butelcile de șampanie ale unei petreceri de prieteni. Mustățile sale, umbre blonde, cutezau, ascuțite pe transparența chipului de mascul proaspăt, cutezau către asalturi de voluptăți mortale; legătura, albă împrejurul gulerului strălucitor, domolea nălucirea schinteietoare a pieptarului cămășei cu nuanța inocentă a muselinei perfide.
Iată însă că orele unsprezece sunau la pendula de abanos cu vibrări de o solemnitate antică. Licescu se grăbi să îmbrace redengota; adună pe masă o risipă de aur, își umplu cu ea buzunarele.
Dar un zgomot ciudat turbură liniștea îngrijitoare a casei.
Păreau loviri năbușite, cu toate acestea stăruitoare, iar uneori, loviri ce aveau tonalitățile brutale ale unei spargeri de uși. Licescu, care, din nevroza modernă nu cunoștea decît pe a petrecerilor ușoare, nevroză din spumă de șampanie și din petale de trandafiri, nu era spiritist, îndată își dete seamă de împrejurare. Nu puteau să fie decît făcători de rele. Pe servitori îi concediase de cu seară; ferestrele înmormîntate fiind sub transparente de mătase groasă, fațada casei urma neapărat să se arate stinsă de lumină. Curtea și casa puteau să pară pustii.
În timpul acesta, zgomotul, nehotărît la început, cîștiga temei, pătrundea în odaie cu afirmările brutale ale unor sfărmări de scînduri, stridentă voce a lemnului violat în echilibrul afinităței lui moleculare. Nu mai încăpea îndoială: erau hoții.
Și, în adevăr, ușa ce da în grădină, căzuse deja despicată sub mojica țepenie a brutalităței flămînde.
Și prin coridoarele depărtate se lungeau păsuri de bestii necunoscute.
Hoții! — Și uși după uși se deschideau trîntite de perete. Din sala de mîncare, surpări de argintării se răspîndeau cu sunetele sinistre ale toacei de fier în timp de incendiu. Cîteva secunde încă, și tînărul, descoperit în odaia sa, avea să plătească cu viața osebirea socială răzlețită între oameni.
Licescu, dinaintea oglindei, părea însă înmărmurit într-o nepăsare bizară. Ușoară, o paliditate vestea, singură, mișcări sufletești mai repezi. Iar în momentul cînd ușa camerei vecine, forțată și zdrobită, detuna într-o cădere nimicitoare, blondul tînăr păși tot neturburat către un scaun pe care se afla desfășurarea mătăsoasă de domino roșu și masca oribilă de Satana cu cari, la balul din ajun, azvîrlise în iadul voinicesc al vîrstei roze mai mult de un înger anostit de serafice simfonii. Și pe cînd în camera lăturalnică, scrinuri și dulapuri, silnic, vărsau pe covoare tainele avute ale coprinsurilor, el, — blondul tînăr, — îmbrăca mantia cea roșie de demon cu aceeași liniște ca și cum ar fi fost să plece iar la balul din ajun, și cu masca pusă pe obraz, — Satană cu ochi electrici și cu rînjire îngrizitoare, — apărea, vedenie! — în pragul ușei pe care o deszăvora cu zgomot.
Trei strigăte și pasuri de bestii ce se lungeau într-o fugă răpăitoare răsunară prin coridoare și muriră înăbușite în zăpada albăstrie ce troienea curtea...
Este că în lume totul nu atîrnă decît de mască.
